Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Există pantaloni prea scurți pentru fetițele de zece ani?!

De 8 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ceva m-a trezit azi noapte. M-am ridicat din pat și am ascultat. Uneori Mara vorbește în somn. Din camera ei nu am perceput nici un zgomot. M-am ridicat totuși. Am deschis ușa dormitorului ei. Am privit-o. Am acoperit-o. M-am reîntors în așternut. Nu s-a mai lipit somnul de mine. A trecut o oră. Am răspuns la un mesaj. A mai trecut o oră. Am căutat informații despre pruritul nesuferit de pe gât care nu-mi dă o senzație de mâncărime, ci doar mă irită estetic. A mai trecut o oră și nici vorbă de somn. Atunci l-am simțit pe Motan. S-a strecurat ușor în pat și s-a așezat pe burta mea. Mi-a tors minute în șir. L-am mângâiat, iar căldura lui mi-a direcționat gândurile.

Mara trece printr-un nou elan vestimentar: pantalonii scurți. Înțeleg plăcerile vârstei. Nu mă împotrivesc. Mă potrivesc în. Așa că am deschis un dialog despre corpul uman și despre prezentarea lui. Corpul Marei trece prin schimbări. Am început de aici. I-am subliniat că se transformă, că devine o domnișoară. Părți din corpul ei ajung tot mai sensibile. I-am dat exemplu. Mi-ai zis că te dor sânii când alergi. I-am explicat că din acest moment copilăria și-a schimbat culoarea. Totul e plin de nuanțe. Unele zone, zonele intime, au nevoie de protecție și de o purtare decentă. Fii atentă cum stai pe scaun, cum te atingi și cine te atinge. Nimeni nu are voie să te atingă fără permisiunea ta.

Am pierdut-o puțin aici. Așa că am început să turui. Sunt în lume oameni răi, Mara, bărbați care ar putea să-ți facă rău. Exact! Societatea adăpostește perverși, iar rolul meu e să-mi protejez copilul. Mara este și va rămâne un copil pentru mine. Dar nu sunt oarbă. Îi văd trupul cum a prins contur, cum pantalonii prea scurți reprezintă pentru psihopați și pentru needucați o invitație. Nu am nici o garanție că mamele de băieți poartă discuții cu ei despre respectarea fetelor. Despre sâni, despre vagin, despre dorință, despre un comportament respectuos și despre consimțământ.

În România, magistrații au decis că o fetiță de 11 ani poate să consimtă un act sexual cu un adult de 50 de ani. Mara are zece ani și șase luni. Cum să mai stau liniștită? Așa că i-am cerut ca pantalonii scurți să fie lărguți, niciodată să se vadă fundulețul și mereu cu o bluză largă. Nu a vociferat. Seara își alege ce dorește să poarte și îmi arată. E o linie subțire între vulgaritate și atractivitate. Fii atractivă, te învăț tot ce știu. Stai departe de un fel de a fi vulgar. Te învăț tot ce știu.

Pentru că o s-o învăț pe Mara tot ce știu indiferent de subiect. Sexul nu a fost și nu o să fie un subiect tabu între noi. Nu am convingerea că puritatea reprezintă copilăria. Am citit Împăratul muștelor și înainte de orice lectură, am fost copil. Cunosc frământările, curiozitățile, impulsurile necontrolate.

Vorbiți deschis cu pruncii, cu fetele când încep să se transforme, cu băieții când încep să se transforme. Au nevoie de noi, iar respectul se învață. Respectul pentru celălalt nu stă pitit în gene. Vorbiți! Dați o șansă fetițelor să-și continue copilăria. Dați o șansă băiețeilor să priceapă aprobarea sau respingerea fetițelor. De părinți depinde.

Foto: Bogdan Mosorescu

A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc

De 7 sept., 2020 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cumva le-a potrivit mintea mea. După ce mi-a combinat senzații și sentimente, noaptea trecută am visat-o pe bunica tatălui Marei. Pe marginea patului, dis de dimineață, nu m-am mirat. Am încercat să recuperez visul și m-am lăsat ușor pe pernă.

Bunica tatălui Marei a fost o femeie puternică, o femeie înfigăreață, o femeie care mereu mă chestiona despre scris. Ai mai scris? Scrii? Hai să-ți dau o floare s-o pui pe birou, poate te ajută. Mă bucur că am visat-o zâmbitoare și binevoitoare către mine. Bunăvoința femeii din vis m-a însoțit la ceai, la lecturarea unui capitol din De ce nu fac zebrele ulcer?, la cafea. Mereu m-am întrebat, după despărțirea de tatăl Marei, dacă buni s-ar fi lepădat de mine după ce am predat cheile de la casă. Fără posibilitatea de a obține vreodată un răspuns, buni a plecat de ani de zile dintre noi, prefer să creez un scenariu personal. Buni m-ar fi chemat în continuare la supă duminica, buni ar fi înțeles că o nouă parteneră nu exclude vechea parteneră.

Și pentru că am lăcrimat, m-am așezat pe canapea. Mi-am propus o oră de lene. Să privesc tavanul, să-mi studiez unghiile, să-mi cercetez aspectul pielii. Întotdeauna m-am gândit la mine ca la o persoană nefamilistă. Nu m-am căsătorit niciodată. Mi-a lipsit dorința. E tot lipsă. Am născut. Am crescut câțiva ani copilul împreună cu tatăl. Lângă noi au locuit bunicii tatălui Marei. Mamanu s-a mutat la Timișoara într-un apartament la două străzi distanță. Vara mergeam la mare în familie, mama mea, mama lui, uneori sora mea. Iarna procedam la fel. M-am despărțit de tatăl Marei și m-am îngrijit de fericirea personală. M-am îndrăgostit și am ales ca Mara să crească lângă părinți separați, dar fericiți. Ceea ce îi doresc și ei. Să aibă grijă de suflet, să cultive sinceritatea, să dea atenție sentimentelor celorlalți atunci când își formulează nemulțumirile.

Nu e greu de imaginat de ce am concluzionat că sunt mai mult individualistă și mai puțin familistă. Dar. Fără DAR nu aș scrie acest articol. M-am răzgândit. M-am sucit atât de tare că afirm. Sunt mai catolică decât papa. La mama și la tata acasă, în fiecare duminică mergeam la bunica mamei. Luam masa împreună. Cu tatăl Marei am locuit aproape de bunici, iar părinții au fost mereu prezenți în casa noastră. În ciuda tuturor certurilor, nu m-a deranjat prezența lor. E firească cearta! Bunicii, în funcție de educație și condițiile de viață, vin să te învețe despre creșterea nepoților. Că doar voi ați crescut numai bine! N-am crescut numai bine, iar eu verbalizez și am verbalizat. Mamanu își exprimă iubirea prin mâncare. Ce ai mâncat. Cât ai mâncat. Mama tatălui Marei își exprimă iubirea prin cadouri. Ce haine ai. Ce telefon ai. La ce hotel te-ai cazat. Mă irită ambele atitudini. Le fac cunoscute. Mă cert. Prezența nu m-a incomodat. Prezența nu mă incomodează.

Familia și situațiile din familie reprezintă o situație, nu un stil de viață. Prefer să-mi fac cunoscute nemulțumirile legate de părinți și să-i păstrez în viața mea. Iubesc mesele în familie cu supă, grătar și prăjituri cu care eu nu m-aș complica niciodată. A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc. Sunt puternică. Am rămas în țară. Am păstrat vizitele și prezența din când în când. Am alungat și m-am împotrivit supunerii tatălui sau mamei.

Dar sunt o familistă. Viața mea o dovedește. N-am bravat cu familia, dar am rămas în. O suport. Uneori mi-o doresc. Râdem. Mâncăm supă duminica, iar când bugetul o permite, călătorim împreună la munte sau la mare. Poate cineva să mă contrazică?!

Foto: Simona Nutu

Puterea tatălui a luat sfârșit

De 4 sept., 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am demachiat. M-am spălat pe dinți. Mi-am pus cremele pe față. M-am așezat la somn. Asta am făcut aseară. Asta fac în fiecare seară de ani. Somnul m-a ocolit. După vreo jumătate de oră de zvârcoliri chinuitoare, îmi amorțea urechea, mă durea sânul, mă scărpinam pe picior, am luat telefonul și am răspuns la un comentariu. De la comentariu am rememorat întâlnirea cu elevul select.

Am început ca în fiecare joi. El a luat cartea în mână, Moromeții. Înainte mi-a povestit de ale lui. A mai băut apă, a mai deschis cartea. A mai povestit de ale lui. A citit. A mai băut apă. La un început nou de capitol a trecut cartea la mine. Și am citit eu. M-am nimerit să lecturez tocmai capitolul în care Ilie îi dă mamei trei pumni în cap și pe o fată o plesnește peste față. Ca reacție, mi-am lins buza. Ca senzație, mi-a părut că am simțit gustul metalic al sângelui. M-am ridicat la sfârșitul capitolului. Nu mai aveam stare. Familia românească, ce zici?! N-a zis nimic elevul select.

Azi noapte în așternut am întors subiectul pe toate părțile. Din școală am rămas cu simpatie pentru Ilie Moromente. Am uitat bătăile. Am păstrat doar amenințările lui Moromete la adresa familiei. Ieri am recitit și am rămas blocată cu mintea în violență.

Nu suport când un adult se impune în fața copilului prin bătaie. Descriu o furie intensă când un bărbat ridică mâna la o femeie. Nu bătaia în sine mă irită peste măsură, ci atitudinea celui puternic. Un copil, o femei și un bărbat nu stăpânesc aceeași forță. Să se bată un copil cu un copil, o femeie cu o femeie, un bărbat cu un alt bărbat. Dar un bărbat, într-un conflict cu alt bărbat, nu ia în calcul ca metodă de convingere pumnul. Forța se află oarecum în echilibru. Toate astea mi se învârteau aseară în cap. Când mi-a amorțit urechea și m-am ridicat să bat perna, mi-am amintit de Ion Creangă și de bătăile primite de la maică sa.

Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu. Depinde de copil și mai ales depinde de cel care ridică mâna. În copilărie, mama s-a enervat adeseori pe mine. M-a și amenințat cu bătaia. Niciodată nu mi-a fost frică de ea sau de palma ei. Am auzit prietene care și-ar fi dorit ca părinții lor să le dea o palmă în loc să le țină teorii. Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu.

În timp ce-mi scărpinam piciorul, am rememorat o bătaie luată de la tata. Iar atunci m-a izbit. Contează enorm cum ridică un adult mâna și lovește. Un adult se enervează. Își pierde firea. Lovește. Lovitura acționează ca un pahar de apă rece. Tresare. Îi pare rău. Își cere scuze. Un adult ridică mâna, lovește, iar privirea lui derulează un film mut. Copilul însă trece dincolo de cele nespuse. Zărește ura, eșecurile, învinuirile, frustrările, dar totul se traduce într-o frică paralizantă. Când palma lovește, corpul reacționează. Au! Mi-am dus de atâtea ori mâna la față. Mi-am lins de multe ori buza de sânge. Durerea nu mi-a încleștat sufletul, nu mi-a fixat o neliniște incoștientă la fiecare ușă trântită. Ca adult, o ușă trântită îmi provoacă o stare adâncă de tulburare, iar uneori am senzația că mă scap pe mine. Asta e trauma. Nu lovitura m-a traumatizat. Mama lui Nică nu l-a traumatizat bătându-l cu vătraiul. Ion Creangă a scris o poveste nemuritoare. M-a traumatizat acel film mut din neexprimarea verbală a tatălui.

Puterea tatălui a luat sfârșit. Paraschiv, fiul cel mare, s-a întors împotriva lui Moromete. Pentru că întotdeauna puterea tatălui sfârșește. Iar apoi vine religia să te învinovățească de păcat după ce o viață i-a permis bărbatului să se folosească de forță în interesul propriu.

Greu am adormit aseară. Greu am scris acest text. Sunt agitată. Puterea tatălui a luat sfârșit. Asta e tot ce contează. Pentru traume, apelați la profesioniști.

Foto: Bogdan Mosorescu

România nu mă definește. România mă deosebește în lume

De 3 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Poftesc la o poveste bună! În ultima vreme, în ultimii ani, m-am concentrat pe literatura de specialitate. Mi-am băgat nasul adânc în istorie, psihologie, medicină, politică. Bine am făcut! M-am potolit în reacții. Nu mai iau totul personal. Mă enervez în continuare, dar mă chestionez. Oare nervii celuilalt, cuvintele supărătoare mă privesc cu adevărat pe mine? Rar mă privesc. M-am eliberat de specificul național. Trăiesc în România. Doresc să rămân să trăiesc în România. România nu mă definește. România mă deosebește în lume.

Încerc să scriu cu seriozitate, dar m-a lovit mirosul de ceapă prăjită. Se coc vinete. Se coc ardei. Se prepară zacusca. Se pregătește lumea de iarnă. La mine în minte, dintr-un motiv neindentificat, își tot face apariția Andrei Bolkonski. Andrei Bolkonski e un personaj din Război și pace de Tolstoi. V-am zis la început că poftesc la o poveste bună! Așa se întâmplă în viața de toate zilele. Nu-ți pot înfrâna gândurile. M-am așezat să scriu despre devenire, dar m-a lovit mirosul de ceapă.

Nu mai pot să-mi adun gândurile. Mașina de spălat merge, Ilie Moromete a aflat că băieții vor să-i fugă la București. Elevul select și cu mine citim Moromeții. Ne apropiem de final. Timpul nu mai are răbdare. Moromete și-a schimbat înfățișarea de când a descoperit planul băieților. M-a obsedat tot timpul această subită transformare. Mă trezesc dimineața. Îmi beau ceaiul. O zi obișnuită. Ceva se întâmplă în timpul zilei. Ceva intens, ceva marcant, iar tot chipul și întreg corpul se preschimbă. Îmbătrânești într-o oră. Albești într-un minut.

Totul trece. Pandemia trece. Trecem peste boală, peste despărțiri, peste jigniri. Dar cum trecem? CUM e important, e definitoriu uneori. Am nevoie de o poveste.

Foto: Bogdan Mosorescu

Severinul aparține șmecherilor, dar Severinul mi-e suflet

De 1 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În fiecare an am încercat să am o excursie cu Mara. Eu și Mara, cu un bagaj generos, am călătorit la noi la unguri, la Covasna, la Cadaques, în Egipt etc. Mereu am mers pe urmele cuiva. Cărțile și filmele ne-au arătat încotro s-o apucăm. Anul acesta aveam plănuită o excursie la Londra pe urmele lui Freud și Darwin. Ne-am pregătit sârguincios. Amândouă am citit Originea speciilor. Eu în varianta pentru copii. Mara s-a înhăitat cu ediția stilizată de Gellu Naum. Glumesc!

În loc de hoinăreală în magnifica Anglie, Mara și cu mine am străbătut drumurile județene și comunale din Mehedinți. În partea de nord ne-am holbat cel mai mult. În județul Mehedinți, în 18 kilometri ești la munte. Pentru mine accesul facil la munte semnifică un exces de noroc. Părăsești orașul aglomerat și urât mirositor. În jumătate de oră un peisaj cu relief ondulat de munți și văi te liniștește. Acesta este Mehedințiul.

Săptămâna trecută am urcat un deal la Isverna. Am cules mure. Am mâncat lângă un râu, într-o poieniță. A doua zi am petrecut-o în oraș. S-a redeschis muzeul Porțile de Fier. Acest muzeu a fost închis mai bine de un deceniu. În prezent se poate vizita Aquarium-ul. Când am ajuns, la intrare mi-au furat ochii bijuteriile expuse. Mara iubește muzeele pentru că la final petrece minute în șir la suveniruri. La Severin, o intrare la muzeu m-a transportat în orice muzeu din Europa. Șocul mi-a provocat un râs puternic. Râd ca să mă apăr, ca să-mi gestionez emoțiile, reacționez.

Aerul de Europa într-un oraș de provincie cu cetățeni cu purtări primitive m-a impresionat. Severinul deține primari care au făcut sex cu minorele. Severinul numără cetățeni care parchează pe două locuri. Te scuipă și sar la bătaie dacă le ceri să mute mașina. Severinul are angajați în instituțiile statului doar copiii cuiva. Unii dintre încearcă să demonstreze că merită, că sunt capabili, că au abilități. Un număr copleșitor încasează doar salariul, iar munca o execută proștii. Severinul aparține șmecherilor. Cei educați abia scot capul. Unde să-l scoată? Legea nu-i apară. Regulile nu se aplică. De ce? Pentru că majoritatea sunt needucați.

Povestea se schimbă la muzeu. La muzeu primești o doză de normalitate și chiar doamne zâmbitoare. Materialul uman decide soarta orașelor. Îmi compătimesc frumosul oraș din cauza șmecherilor. Mă scârbesc primarii, la plural, care au făcut sex cu minore, iar acum sunt respectați de comunitate și de persoane cunoscute de mine.

La oraș nu renunț. Îi bat străzile când am ocazia. Severinul mi-e suflet.

Rimbaud: Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului

De 27 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

V-ați întrebat vreodată de ce vă iubesc unele persoane? Eu m-am întrebat de câteva ori. Ultima dată mi-am adresat întrebarea ieri la duș. Cu gândul la Mircea Eliade, camera Sambo, o scenă cu un sărut din romanul Noaptea de Sânziene, am presupus că am un răspuns. Știu de ce mă iubesc unele persoane. Literatura îți fabrică păreri, convingeri, sentimente, un stil de viață. Tot ce m-a marcat din cărțile lecturate am transpus pe mine. Așa mi-a intrat în cap că oricine mă sărută nu mă mai poate uita niciodată.

Răspunsul lipsește. Încă nu știu să răspund. De ce ne iubesc unele persoane? De ce mă iubesc unele persoane? Cu siguranță nu datorez iubirea felului în care sărut. Mă iubesc și unele femei. Pe ele nu le-am sărutat.

De două zile mă trezește un afurisit de cocoș. S-a hotărât tata să repopuleze curtea cu lighioane. De pe la șase dimineața își începe afurisitul simfonia. Nu mai tace câteva ore. În verile adolescenței, mă trezeam și băgam mâna sub pat. Scoteam de acolo o carte. Îmi amintesc de Conjurații, de povestea de iubire din. O altă părere fabricată din cărți. Iubirea trece dincolo de moarte. Gura unui bărbat îndrăgostit a rostit numele iubitei după ce capul i-a fost retezat de călău. În timp ce se rostogolea, numele ei s-a auzit.

Lângă pat se află în prezent Rimbaud. Răsfoiesc uneori cărți de poezie. Într-o seară am revenit acasă, iar în dreptul cimitirului mi-a trecut prin față o pisică neagră. Fără grabă, s-a oprit în drum, m-am privit, apoi s-a hotărât totuși să elibereze drumul. Se potrivește pisica neagră cu poezia lui Rimbaud. Mi l-am imaginat pentru o secundă pe negustorul Rimbaud în Africa. Un Rimbaud negustor de cafea și arme, un Rimbaud bolnav care nu a mai scris nimic de la vârsta de 20 de ani.

Anul acesta am vagabondat mult în imaginar. M-am plimbat prin județul Mehedinți. Am fost o prezență pe drumurile județene și comunale. Din martie, trăiesc anotimpurile în infern. Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului. Scrie Rimbaud. Și mai scrie:

Cândva, de-mi amintesc eu bine, viața îmi era un ospăț în care se deschideau toate inimile și curgeau toate visurile.
Într-o seară, mi-am pus pe genunchi Frumusețea. – Și mi-a părut că-i amară. – Și am înjurat-o.

Poate de asta mă iubesc unele persoane. Că n-am mintea epuizată de înfofolirea copilului, de murături și se cuvine, de plângeri și sprâncene tatuate. Poate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Adolescenții fac sex indiferent de atitudinea părinților. Să-i învățăm respectul

De 24 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Corpul Marei a început să se transforme. Devine în fiecare zi o mică femeie. Ieri i-am mângâiat puful de la axilă. Cu degetul atins de mătasea părului fin, am simțit că mi s-a făcut frig. Vine adolescența în galop. Recunosc, adolescența îmi inspiră teamă.

Fără frică și fără rușine am discutat cu Mara despre cum se nasc copiii, despre moarte, despre despărțirea dintre mine și tatăl ei, despre actul sexual. Am urmărit-o de-a lungul anilor. Orice întrebare a avut, i-am răspuns. Cum? Adaptat după nivelul ei de înțelegere și mereu sprijinită de un atlas al corpului uman. Mereu i-am satisfăcut curiozitățile. Mereu o s-o fac. Pentru a pricepe actul sexual, Mara a avut nevoie de un an întreg. Orice explicație îi dădeam, un rest rămânea. Acel rest de curiozitate mi-a chinuit puțin mințile. O mamă are limitele ei când vine vorba despre șuetele din curtea școlii. În curtea școalii, Mara a disecat acest subiect cu câteva colege. Până într-o zi, într-o descurajare deprimantă, i-am cerut eu ei să mă ajute. Ce nu este clar, Mara? Mama, dar am înțeles. Bărbatul, femeia, organele genitale, reproducerea. Dar? Dar de ce își dau, mama, tricoul jos? Ce rol are în aducerea pe lume a copiilor?

După ce vă opriți din râs, vă permiteți în fața ecranului. Eu nu mi-am permis să râd în fața Marei. Am stat pe gânduri. I-am cerut permisiunea. După câteva minute de reflecție, am întrebat-o: Mara, câți copii sunteți în clasă? Să zicem 20. Și când un profesor vă cere să pictați o floare, toți o desenați la fel? Nu, mama! Exact! La fel este și cu actul sexual, unii își dau tricoul jos, alții nu. Depinde de fiecare. Exemplul cu floarea ne-a ușurat viața și a potolit curiozitatea.

Dar ce mă fac cu adolescența? Cum o să-i explic că prietenele sunt răutăcioase și or să-i accentueze defectele fizice? Din arhiva personală. Dar ce sâni mici ai! Pantalonii ăștia nu te avantajează, ți se vede paranteza. Ai niște unghii pocite. Cum o să-i explic că băieții or să-i ceară dovezi de iubire patetice. Dacă mă iubești, o să faci dragoste cu mine. Nu e nevoie de prezervativ, știu eu când să mă retrag. De fapt nu explicațiile mă pun în dificultate. Cumva o s-o scot la capăt. Mă înspăimântă credibilitatea mea în fața ei. Cum să rămân credibilă, ca mamă, în fața unei adolescente răvășite de hormoni cu un sistem limbic ușuratic?

O să vorbesc firesc cu ea. Nu o să mă opresc. Nu o să ocolesc subiectele legate de sex. Adolescenții fac sex indiferent de atitudinea părinților. Nu există o vârstă potrivită, dar un comportament da. Pentru purtare, mama și tata sunt responsabili. Ca mamă, nu mă aștept ca fiica mea adolescentă să nu facă sex, dar pretind să se respecte. Respectul față de corp și de minte ține de educație.

Uneori mă pun cu Mara în oglindă. O întreb ce îi place. O întreb ce nu-i place. Apoi completez. Ce nu-ți place, Mara, o să te învăț să accepți și să iubești. Cum am făcut eu cu picioarele. Nu sunt mândră de ele, dar le iubesc monstruos.

Vorbiți despre orice cu copiii. E dreptul lor, e responsabilitatea noastră.

Foto: Bogdan Mosorescu

Unii dintre adulți mai dau socoteală copilului sărac din interior

De 19 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Creștem. Că vrem, că nu vrem, devenim oameni mari. În copilărie vrem. Copiii fabrică vise despre maturitate. După 20 de ani, cu un cortex frontal disciplinat, reușim să inhibăm sistemul limbic. Sistemul limbic e responsabil de spumoasele emoții. Cu toate astea, unii dintre adulți mai dau socoteală copilului sărac din interior. Eu mai dau din când în când socoteală.

Copilul sărac din noi vorbește despre lipsurile copilăriei. Nu mi-a lipsit mâncarea. Am avut acoperiș deasupra capului. Părinții m-au trimis la școală și mi-au cumpărat haine. Mi-au lipsit mofturile. E o întrebare care la mine funcționează ca un declanșator. Aveai nevoie de? După ce am primit carnetul cu alocația, am început să cumpăr fără asistența mamei. Cu orice veneam acasă, o auzeam pe mama: Aveai nevoie de? Aveai nevoie de un minuscul top să ieși la terasa Marinaru? Aveai nevoie de sandalele astea? Aveai nevoie de încă o pereche de blugi? Orice moft constituia o iresponsabilitate.

Ca reacție întârziată la atitudinea mamei, după ce m-am angajat în primul an după terminarea facultații, din primul salariu mi-am cumpărat o geantă. Tot salariul s-a dus pe o geantă neagră. De fapt mulți ani după terminarea facultății m-am supus satisfacerii mofturilor copilului sărac. Dar nici mama nu a renunțat. A continuat. Aveai nevoie de? Da, și da, și da!

M-am potolit. Mi-am reglat conflictele. Copilul sărac din mine și-a schimbat felul de a fi. Fix ca-n Metamorfoza lui Kafka. Într-o bună dimineața copilul nu a mai cerut. Adultul s-a oprit din a onora capriciile și a căutat să fie individual.

Dintr-un fel de a fi specific, mi-am comandat la fabuloasa Diana Bobar un corset negru pe care să-l port în orice moment din zi sau din noapte cu blugi. Cu Diana am traversat perioade vestimentare. Am încercat. Am căutat. M-am descoperit în rochiile negre creion, în sacouri bărbătești și în prinderea țeapănă și voluptuoasă a corsetului. Mi-a croit corsetul. După chip și asemănare, vă spun. La interior îmi atinge ușor pielea un material delicat. La exterior un material cu aspect bățos îmi completează ținuta.

Am ieșit cu Mosorescu noaptea târziu să facem câteva cadre cu corsetul. O să public o fotografie cu mine într-un corset negru bezmetic. La interior port un copil fericit și împăcat.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre jigniri. Categorii de nesimțire

De 17 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă tot am deschis cutia Pandorei. Pandora a fost o femeie extrem de curioasă. A ridicat capacul și toate relele au țâșnit din. A rămas speranța. Am discutat în ultimele două articole despre jigniri.

În familia mea s-a jignit. E corect timpul trecut. Am încetat să ne jignim, dar fiecare trăiește separat. Crescând în compania cuvintelor urâte, le-am preluat ca un stil normal de viață. Soră mea și cu mine ne certam, ne băteam, ne porcăiam. În urma noastră, mamanu ne bătea obrazul. M-ați auzit pe mine și pe frații mei să ne jignim?! Nu e frumos. Voi sunteți surori și bla și ect.

În ani, prea mulți, mărturisesc, am învățat că pot să critic fără să folosesc cuvinte urâte. Am creat categorii pentru nesimțire. Într-adevăr am renunțat la utilizarea invectivelor la nervi. Nu am renunțat la a numi pe cineva nesimțit dacă are un comportament lipsit de bună creștere. Pentru adulții din viața mea, folosesc cuvântul obraznic. Părinții și bunicii populează această categorie. Pentru copiii din viața mea, folosesc lipsa de educație. Când Mara o ia razna, atunci o anunț că e lipsită de educație. Prietenilor și cunoștințelor de vârsta mea le-am păstrat cuvântul nesimțit. Pentru ei îl folosesc fără să mă simt nepoliticoasă. Nu accept să ignor sau să trec cu vederea nesimțirea. O anunț de fiecare dată.

Când crești într-un mediu în care prisosesc insultele, greu renunți să-ți exprimi sentimentele, în special furia și durerea, fără să te sprijini pe atac. Atacul ești chiar tu. La momentul desprinderii, nu primești ajutor. Eu nu am primit ajutor. Cum să nu mai jignești? Asta ești tu! Ți se spune cine ești din pruncie. Părinții o fac. Profesorii continuă. Prietenii fixează. Eu sunt cine vreau să fiu.

Am vrut să fiu o persoană mai calmă. Să spun întotdeauna ce gândesc, dar cu atenție la formulare. În prezent jignesc politicos. Fără cuvinte urâte, mereu ajunge la persoana cu care formez o prezență conflictuală, punctul meu de vedere. Am un punct de vedere. Am avut. Îl susțin cu pasiune.

Acționez suprarealist. Am un creier și țin să-l folosesc.

Dacă aveți altă părere, simțiți-vă liberi în comentarii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dunia, cățeaua de pază a internetului

De 16 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Recent am fost numită cățeaua de pază a internetului. Un domn mi-a dedicat un articol. Fomeia Dunia, zice el, nu agreează jignirile. Exact! Nu le văd cu ochi bun. Poți să critici munca unei persoane. Poți să critici o persoană. Poți fără să înjosești. În online, din cauza lipsei unei pedepse care să întemeieze o conduită corectă, prea mulți devin agresivi verbal.

Domnul a subliniat că vorbele urâte nu ar trebui să ne afecteze. Vorbele urâte afectează. E un fapt cunoscut. Detașarea ajută. Simțul umorului ajută. Educația ajută. Emoțiile ne dau peste cap. Nici o persoană nu rămâne indiferentă în urma unei umilințe publice.

Nu o să continui pe subiect. O las pe altă dată. Pentru că m-a amuzat eticheta de cățea a internetului, i-am lăsat domnului un comentariu în care am adăugat defecte după cățea. Sunt cățeaua cu defecte a internetului. Și mi-am amintit de un moment din Friends.
Dialog între Rachel și sora sa:

– So, what do you think?
– Well, I don`t like it.
– Really?
– It`s kind of slutty.
– It`s yours.
– Yeah, well, I`m… I`m a slut.

Foto: Bogdan Mosorescu