Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Pentru o viață sănătoasă, demnă și pe alocuri fericită, învățați să suciți perspectiva

De 2 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Luați un pix. Scoateți o foaie. Sună ca la școală. Sună, dar nu urmează nici o lucrare de control neașteptată. Exact, respirați! Notați. Citiți o carte!

De ce să nu citiți? Lipsa lecturii întreține ignoranța. O carte deține puterea de a trezi ochiul interior. Toți am auzit de ochiul interior.
Există persoane care îmi acordă credit și respect pentru că sunt un cititor celebru. Există persoane care mă disprețuiesc și nu mă iau în serios pentru că sunt un cititor celebru. Persoanele din prima categorie de ce credeți că ascultă ce am de spus? Răspunsul e cât se poate de simplu. Pentru că sucesc perspectiva.

Ori de câte ori port o discuție serioasă cu Mara despre reprezentările lumii, despre pretențiile societății, mă folosesc de Micul Prinț. Micul Prinț este o carte de copii pe care să o citească adulții. Desenul autorului cu elefantul înghițit de șarpele boua demonstrează importanța perspectivei. Toți adulții văd în desen o pălărie. Așadar, elefant înghițit de un șarpe boua sau o pălărie? Sau cumva e posibil să ne uităm la același lucru și să percepem diferit? E posibil. E în firea umană.

Pentru o viață sănătoasă, demnă și pe alocuri fericită, învățați să suciți perspectiva. Citiți Micul Prinț. Analizați-vă convingerile. Întrebați-vă. De unde m-am pricopsit cu? De ce obișnuiesc să? Cum și unde îmi descarc frustrările? Am sprijinul familiei și prietenilor? Pentru ce dracu îmi agit glucocorticoizii pentru că Mara se exprimă cu Hă? și Aha!? Asta sunt eu.

Chestionați-vă! De ce acordăm importanță nimicurilor? În teorie, prefer atitudinea relaxată. În practică reușesc uneori, în ultimii ani mai des. Cărțile au rol de dresor. Îmblânzesc primitivul din noi, iar eu am grupa sanguină 01, grupa de sânge a oamenilor din perioada de la începutul societății umane.

Acum puteți să mă credeți, puteți să nu mă credeți. Ignoranța este și ea o alegere.

Foto: Bogdan Mosorescu

Operațiunea Balconul: beton, vitraj alb, atmosferă hygge

De 1 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De două zile beau ceaiul cu Alfred Doblin. Cine e Alfred Doblin? Doblin este un romancier german, medic specialist în boli nervoase. A publicat romane care problematizează relația dintre individ și societate. Berlin Alexanderplatz prilejuiește momentul dintre mine și Doblin dimineața la ceai. Am poftit la povești și am mărturisit.

Citesc de ani de zile literatură de specialitate, în special psihologie și istorie. Uitasem cum este să iei o carte în mână și să înghiți pagini. Zeci de pagini citite dintr-o răsuflare. Cu literatura de specialitate alcătuiești un plan. Zece pagini pe zi, de rumegat acest subiect, de analizat o perspectivă. Romanul te trage în poveste. De câteva zile mă plimb prin Berlin, iar apoi revin în apartamentul meu. Iau rașcheta în mână și uit de Franz Biberkopf, personajul principal din Berlin Alexanderplatz. Păstrez o senzație de satisfacție sufletească, dar nu mă gândesc la roman.

Rașchetez. Schimb mâna des. Iau pauză. Mătur. Am în fața blocului un nuc și un tei. Dacă aș crede în soartă. Dacă aș crede, aș presupune ori că-mi râde în față, ori că mă consolează pentru ultimi ani petrecuți la bloc. În curtea casei mele imaginate aș planta un tei sub geamurile dormitorului și un nuc în curte. Să stau sub nuc, să mănânc, să citesc, să călătoresc în timp, la nucul de acasă unde am scrijelit numele meu și al surorii mele.

Între timp, la bloc, în apartament, am demarat operațiunea Balconul. Rașchetez tavanul și-l las așa. Îmi place betonul. Să-l văd, să-l integrez în stilul casei. Pentru ferestre, o să vizitez Oglinda, magazin specializat, și o să angajez un meșter. Îmi recunosc limitele, iar îngrijirea vitrajului este o limită. După ferestre, urmează să vopsesc hidoșenia de faianță. Nu judec gustul fostului proprietar, aleg să-l îndepărtez. O să urmeze curățenia și networking-ul. O să apelez la prietena mea Romina Popescu să mă ajute să obțin un balcon minimalist cu atmosferă hygge.

Mediul ambiental contează. Condițiile de viață dictează dispoziția și sănătatea psihică. Mie îmi dictează. Casa semnifică o prelungire a personalității proprietarului. Sunt un proprietar sofisticat. Petrec mult timp acasă pe canapea. Canapeaua mea îmi păstrează amprenta după ce o părăsesc. De pe canapea scriu. De pe canapea urmăresc ploaia, nucul de afară, păsările. Privirea trece prin balcon. De aceea am decis că nu mai pot să aștept cu renovarea, deși vecina de sus mă inundă. Nu m-am plimbat pe străduțe anul acesta. Nu m-am pierdut prin muzee. Nu am visat cu ochii deschiși la Covent Garden cum îmi propusesem. Nu am călătorit. Călătoriile reprezintă supape de descărcare a frustrărilor. Ce am făcut cu viața mea? Nu m-am mai lamentat bucurându-mă de drumul călătorului. M-am concentrat pe balcon. Mă concentrez pe. Jumătate din tavanul balconului e rașchetat. O sută de pagini am citit din Berlin Alexanderplatz. S-au împlinit 14 ani de când scriu pe blog.

Ce-am făcut din viață? Ce a făcut viața din mine?

Mai dorești să te reîndrăgostești de propriul partener?

De 23 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-a trecut prin cap că. Nu. Înainte să notez ce mi-a mai trecut prin mintea sclipitoare, v-aș întreba. Dacă sunteți trecuți de 35 de ani și aveți o relație de cel puțin trei ani, de câte ori vă mai sărutați partenerul cu poftă? Încep eu. Făt Frumos și cu mine ne sărutăm mai rar, ne înțelegem mai bine. Dar.

Revin la ce mi-a trecut prin cap. Poate femeile își umplu buzele cu colagen și din nostalgie după acele vremuri când buzele partenerului țineau de foame și de sete. Ieri am luat prânzul cu un prieten. Prietenul acesta face parte din categoria persoanelor cu care poți discuta despre managementul de top, despre gândirea de provincie, despre femeia sofisticată, despre infidelitate și plictiseală pe același ton. De genul acesta de prieten te desparți mereu râzând și relaxat.

Discuția de ieri m-a provocat să scriu azi despre infidelitate. Îmi propusesem de ceva vreme să mă înham cu acest subiect. Înainte o să trecem prin iubire. Iubirea e un sentiment slăvit și batjocorit. Pentru iubire trăim. Viața fără bucuria iubirii ar fi un lung șir de activități plictisitoare și fără noimă. De ce am face orice pe lumea asta dacă inima nu ne-ar da fior după fior când ne îndrăgostim? Chimia corpurilor noastre desfundă toate canalele fericirii. A dezvoltat omul paradisuri artificiale: transele de la cocaină, opiu, marijuana. Nici un paradis artificial nu se compară cu sărutul îndrăgostiților, cu îmbrățișările lipsite de suplețe în mișcări, dar în ritm și cu mâini impunătoare, cu fascinația descoperirii și tachinării unui corp doritor. Pentru acest fior oamenii trăiesc, înșală, trădează, mint, divorțează, fac terapie.

Conviețuirea, fără o grijă permanentă pentru chimie, ne îndepărtează de fior. Cuplurile vorbesc prea mult despre facturi, necesități și copii. Cuplurile uită fragilitatea fiorului și-l înlocuiesc cu buna înțelegere. Buna înțelegere nu ne lasă trupurile sfârșite, mușcate, asudate, satisfăcute. Oamenii au nevoie din când în când de trupuri sfârșite în așternut. Eu am nevoie. Eu nu sunt persoana compromisului. Nu dau pasiunea pe conviețuirea în doi. Nu mă mulțumesc cu puțin. Cer să mă reîndrăgostesc din când în când de propriul partener, iar asta presupune părăsirea mediului ambiental personal. Călătoriile ajută enorm. Plimbările pe străduțe, paharul de vin, o atingire ușoară, un sărut cu ochii închiși.

Nici un cuplu cu copii nu mai descrie îndrăgosteala, dar reîndrăgosteala e posibilă. Rămâne o întrebare. Mai dorești să te reîndrăgostești de propriul partener?

Când vine vorba de educație, poporul român e orfan. Toți ne fură ouăle pentru că nu avem mamă, nu avem tată

De 18 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Când eram mică, aveam o prietenă care mânca multe ouă. Întotdeauna la ea acasă se preparau ouă și cartofi prăjiți. Într-o zi am confundat ouăle cu mingile lui unchiu miu de ping pong. Semănau. Găinile noastre nu făceau ouă cu coajă albă. De aici deruta mea. Curiozitatea m-a împins să întreb. De ce ouăle prietenei sunt albe ca mingile de ping pong și au ceva desenat pe ele? Pentru că mama ei lucrează la casa de copii. Nu am priceput. Au trecut ani până am priceput. În liceu, mama unei colege gătea la o casă de copii. Am revăzut ouăle. Am făcut legătura.

O poveste scurtă, dar semnificativă. Dezvăluie sufletul și gândirea românului depășit de condițiile de viață. Poți să iei de la orfani. N-au mamă. N-au tată. Nici nu observă restul neajunsurilor. Pe urmele exagerării, găsesc un scenariu similar în ceea ce privește alocarea bugetului pentru educație la sate. Nu se trimit fonduri la sat. Copiii n-au oricum aceleași școli ca în mediul urban. Profesorii sunt slab pregătiți. Nu dispun de biblioteci vaste. Au acasă, cei mai mulți, părinți ignoranți care văd în ei forța de muncă nu neapărat forța intelectuală.

Am participat ieri la o conferință unde am aflat despre Raportul alternativ privind starea educației în județul Timiș. Proiectul se cheamă Școli curate. Legea educației instituie un sistem de finațare hibrid, atât de la bugetul central, cât și de la bugetul local. Consiliile locale au obligația să aprobe stabilirea cuantumului și numărului celor patru tipuri de bursă școlare: de performanță, de merit, de studiu și de ajutor social.
Pădureni a stabilit burse sociale. Sumele alocate burselor sunt zero.
Ghiroda acordă burse de merit, însă condiționate de nota la purtare.

Raportul e public și poate fi descărcat dacă sunt curioși și interesați.

În timpul conferinței m-am trezit cu gândul la ouă. Așa am început articolul. După ouă, mi-au trecut prin cap ienicerii și căpitanii de vas. Căpitanul, om cu educație, nu-și contrazicea echipajul superstițios. Pentru că o convingere învinge rațiunea. Așa se întâmplă pe la sate. Oamenii aleg primarii în funcție de convingeri. Tocmai de aceea la sat nu se citesc mailuri mai vechi de două zile. Nimeni nu stăpânește mousse-ul și săgeata.

Suntem un popor majoritar de țărani. Moștenirea dacă vine de la țăran. Păstrarea sufletului țărănesc are farmec, aduce chiar un câștig. Păstrarea apucăturilor țărănești ne ține în întuneric. Primarii se cuvine să fie buni manageri, să acceseze fonduri, să nu fure tocmai de la educație.

Când vine vorba de educație, poporul român e orfan. Toți ne fură ouăle pentru că nu avem mamă, nu avem tată. Da și da, nu avem mamă, nu avem tată, dar am crescut. Au trecut anii și peste noi. Să ne mobilizăm. Să acționăm. Să renunțăm la pasivitatea seninătății și a contemplării.

Să ne adaptăm la a fi țărani educați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Prima zi de școală. Joaca salvează viețile copiilor alături de mâinile spălate

De 15 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

A fost prima zi de școală. Mara a avut prima zi de școală la 1 septembrie. Fix ca în anii anteriori, am alergat puțin. Am făcut analizele. S-au încurcat analizele. Ne-am programat la doctor. Am ieșit pe ușă cu un exercițiu nou pentru Mara. De două săptămâni exersează mersul cu o carte pe cap pentru a evita poziția de cămilă adoptată de curând. Am achiziționat rechizite cu accent pe penar. Nimic de pe listă nu concurează cu penarul. Am cumpărat măști și un termometru digital. Mara folosește trei măști pe zi, iar dimineața nu iese pe ușă fără șă-și ia singură temperatura. La mine verifică doar gradele. E bine, mama, e bine?

Într-o zi am luat-o de la școală. Am așteptat puțin pe hol. Am privit sala și am zărit câțiva copii cu măștile pe față. Mi-a părut rău de ei. O să vă mărturisesc că nu cred în eficiența măștii. Instrucțiunile de utilizare mă descurajează. Pe un copil să nu-l mănânce nasul în orele petrecute la școală? Un copil să nu ducă mâna la gură? Pentru protecție, nu atingi masca, nu atingi interiorul măștii. Dacă o dai jos, o arunci. Adulții nu respecta întru totul îndrumările, iar în prezent avem aproape toți măcar un apropiat infectat. Suntem conștienți de rău, de apropierea lui, de suflarea lui în ceafă.

Cu siguranță, dacă aș putea alege, dacă aș avea putere de decizie, aș permite copiilor să zburde fără mască. Aș păstra toate celelalte măsuri: spălatul pe mâini, dezinfectantele, păstrarea distanței. Dar nu pot alege, nu am putere de decizie. Am ales să trimit copilul la școală. Aici am putut să controlez.

Mara se joacă pe telefon și tabletă. Sunt genul acela de părinte care limitează folosirea, dar nu o exclude. Cresc un copil pentru niște vremuri necunoscute mie, pentru o societate prea puțin predictibilă. Firește că mă agit. Lipsa predictibilității mă umple de neliniște. Lipsa controlului mă umple de neliniște. Mara mi-a mărturisit într-o zi: Mă plictisesc și de tableta, mama, vreau să mă joc cu copii. De aceea școala e necesară. Socializarea din școli ne ține copiii sănătoși la cap. Purtăm grija trupului din martie. În septembrie, cu începutul de școală, am făcut un pas spre grija psihică.

Mara revine de la școală cu zâmbetul pe buze. Nu se plânge de mască, a adoptat ușor noile reguli. E fericită că se joacă. După sănătate, vine joaca în viața copiilor. Joaca salvează și ea alături de mâini spălate și obiecte igienizate.

Acesta a fost începutul școlii în anul de pomină 2020.

Învățăm să fim neajutorați

De 14 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-am dorit să am o hartă mare pe perete. Mi-am pus harta lumii pe perete. Am așteptat după comandă. E un tapet. Acum câțiva ani oferta cu hărțile lumii era mai redusă. Am așteptat după un meșter specialist să o pună pe perete. A meritat așteptarea. Mi-am zis atunci privind lung și cu satisfacție harta de pe perete.

A venit pandemia. Am anulat o călătorie. Seara îmi pun de multe ori un episod din Friends sau Mentalistul. Pentru doamne, pentru Simon Baker, un australian superb cu riduri și păr bogat, încercați un episod din. Deseori pun pauză în timpul unui film. Mă întorc către hartă și încep să visez. Îmi fixez ochii pe o insulă, apuc telefonul și caut. Într-o noapte, mintea m-a situat în Iran. N-am reușit, cu tot Freud-ul meu, să găsesc o explicație a poziționării mele în Iran. Mă holbez mult la hartă în ultima vreme. Așa mi-au picat ochii pe Croația. Ce bucățică mică din hartă desparte România de Croația. Am băgat pe Waze și am rămas cu gura deschisă. Ne despart 600 de kilometri de Dubrovnik.

Mi-am închipuit într-o secundă cum fac plinul la mașină și dusă sunt. Să mă trezesc dimineața la mare. Să beau ceaiul ascultând valurile. Să mă pierd pe străduțe. Să uit de mine în buticuri. Să beau. Să mănânc. Să râd. Să mă bucur. Să-mi verific capacitatea de a mă bucura. Suspectez că nu funcționează optim.

Mi-am propus până în decembrie să termin de citit De ce fac zebrele ulcer?, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Azi dimineață mi-am prins urechile cu capitolul despre Stres și depresie. Mi-a atras atenția expresia a învăța să fie neajutorat. M-am gândit la mine copil. De câte ori nu mi s-a spus, într-o perioadă vulnerabilă, că sunt proastă, că nu mă duce capul?! De prea multe ori pentru a nu învăța să fiu neajutorată. Pentru că acum nu pot să nu mă întreb: Chiar nu am fost capabilă să asimilez științele exacte sau mi s-a indus un disconfort incontrolabil încât am renunțat?

Dacă o profesoară, într-un moment critic al dezvoltării noastre, sau o persoană dragă, într-un moment critic al dezvoltării noastre emoționale, ne expun frecvent unor stresori incontrolabili, specifici fiecăruia dintre ei, putem căpăta pe viață convingerea greșită că nu putem învăța anumite lucruri sau că, în anumite privințe, este improbabil să fim iubiți. De ce fac zebrele ulcer, Stresul și depresia, p. 390.

Am revăzut și toți părinții cu care am interacționat și m-au impresionat cu atitudinea lor în creșterea copiilor. Mamele cloște care deschid gura exclusiv pentru intrucțiuni. Nu face! Nu pune mâna! Nu sta dezbrăcat! Nu alerga! Nu te urca! Oare aceste mame nu-și învață copiii să fie neajutorați? Eu cred că da. Lumea e mare și adeseori nemiloasă. Dar o suportăm. Ne bucurăm de. Și capacitatea mea de a mă bucura e ușor în dezechilibru. De aceea visez de multe ori cu ochii deschiși în fața hărții. E dorul de ducă. E inspirația mea sărăcită. E sufletul meu nomad prins în capcană de un virus.

Harta lumii pe perete mă necăjește și mă bucură. Duc la interior o luptă aprigă. Aș smulge-o de pe perete. De cele mai multe ori îmi sprijin capul de și o mângâi. Piciorul nu o să-mi atingă fiecare bucățică de pământ, dar buricul degetului face înconjorul lumii. Refuz un fel de a fi neajutorat. Convingerea mea este că într-o zi o să fac înconjurul lumii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Există pantaloni prea scurți pentru fetițele de zece ani?!

De 8 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ceva m-a trezit azi noapte. M-am ridicat din pat și am ascultat. Uneori Mara vorbește în somn. Din camera ei nu am perceput nici un zgomot. M-am ridicat totuși. Am deschis ușa dormitorului ei. Am privit-o. Am acoperit-o. M-am reîntors în așternut. Nu s-a mai lipit somnul de mine. A trecut o oră. Am răspuns la un mesaj. A mai trecut o oră. Am căutat informații despre pruritul nesuferit de pe gât care nu-mi dă o senzație de mâncărime, ci doar mă irită estetic. A mai trecut o oră și nici vorbă de somn. Atunci l-am simțit pe Motan. S-a strecurat ușor în pat și s-a așezat pe burta mea. Mi-a tors minute în șir. L-am mângâiat, iar căldura lui mi-a direcționat gândurile.

Mara trece printr-un nou elan vestimentar: pantalonii scurți. Înțeleg plăcerile vârstei. Nu mă împotrivesc. Mă potrivesc în. Așa că am deschis un dialog despre corpul uman și despre prezentarea lui. Corpul Marei trece prin schimbări. Am început de aici. I-am subliniat că se transformă, că devine o domnișoară. Părți din corpul ei ajung tot mai sensibile. I-am dat exemplu. Mi-ai zis că te dor sânii când alergi. I-am explicat că din acest moment copilăria și-a schimbat culoarea. Totul e plin de nuanțe. Unele zone, zonele intime, au nevoie de protecție și de o purtare decentă. Fii atentă cum stai pe scaun, cum te atingi și cine te atinge. Nimeni nu are voie să te atingă fără permisiunea ta.

Am pierdut-o puțin aici. Așa că am început să turui. Sunt în lume oameni răi, Mara, bărbați care ar putea să-ți facă rău. Exact! Societatea adăpostește perverși, iar rolul meu e să-mi protejez copilul. Mara este și va rămâne un copil pentru mine. Dar nu sunt oarbă. Îi văd trupul cum a prins contur, cum pantalonii prea scurți reprezintă pentru psihopați și pentru needucați o invitație. Nu am nici o garanție că mamele de băieți poartă discuții cu ei despre respectarea fetelor. Despre sâni, despre vagin, despre dorință, despre un comportament respectuos și despre consimțământ.

În România, magistrații au decis că o fetiță de 11 ani poate să consimtă un act sexual cu un adult de 50 de ani. Mara are zece ani și șase luni. Cum să mai stau liniștită? Așa că i-am cerut ca pantalonii scurți să fie lărguți, niciodată să se vadă fundulețul și mereu cu o bluză largă. Nu a vociferat. Seara își alege ce dorește să poarte și îmi arată. E o linie subțire între vulgaritate și atractivitate. Fii atractivă, te învăț tot ce știu. Stai departe de un fel de a fi vulgar. Te învăț tot ce știu.

Pentru că o s-o învăț pe Mara tot ce știu indiferent de subiect. Sexul nu a fost și nu o să fie un subiect tabu între noi. Nu am convingerea că puritatea reprezintă copilăria. Am citit Împăratul muștelor și înainte de orice lectură, am fost copil. Cunosc frământările, curiozitățile, impulsurile necontrolate.

Vorbiți deschis cu pruncii, cu fetele când încep să se transforme, cu băieții când încep să se transforme. Au nevoie de noi, iar respectul se învață. Respectul pentru celălalt nu stă pitit în gene. Vorbiți! Dați o șansă fetițelor să-și continue copilăria. Dați o șansă băiețeilor să priceapă aprobarea sau respingerea fetițelor. De părinți depinde.

Foto: Bogdan Mosorescu

A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc

De 7 sept., 2020 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cumva le-a potrivit mintea mea. După ce mi-a combinat senzații și sentimente, noaptea trecută am visat-o pe bunica tatălui Marei. Pe marginea patului, dis de dimineață, nu m-am mirat. Am încercat să recuperez visul și m-am lăsat ușor pe pernă.

Bunica tatălui Marei a fost o femeie puternică, o femeie înfigăreață, o femeie care mereu mă chestiona despre scris. Ai mai scris? Scrii? Hai să-ți dau o floare s-o pui pe birou, poate te ajută. Mă bucur că am visat-o zâmbitoare și binevoitoare către mine. Bunăvoința femeii din vis m-a însoțit la ceai, la lecturarea unui capitol din De ce nu fac zebrele ulcer?, la cafea. Mereu m-am întrebat, după despărțirea de tatăl Marei, dacă buni s-ar fi lepădat de mine după ce am predat cheile de la casă. Fără posibilitatea de a obține vreodată un răspuns, buni a plecat de ani de zile dintre noi, prefer să creez un scenariu personal. Buni m-ar fi chemat în continuare la supă duminica, buni ar fi înțeles că o nouă parteneră nu exclude vechea parteneră.

Și pentru că am lăcrimat, m-am așezat pe canapea. Mi-am propus o oră de lene. Să privesc tavanul, să-mi studiez unghiile, să-mi cercetez aspectul pielii. Întotdeauna m-am gândit la mine ca la o persoană nefamilistă. Nu m-am căsătorit niciodată. Mi-a lipsit dorința. E tot lipsă. Am născut. Am crescut câțiva ani copilul împreună cu tatăl. Lângă noi au locuit bunicii tatălui Marei. Mamanu s-a mutat la Timișoara într-un apartament la două străzi distanță. Vara mergeam la mare în familie, mama mea, mama lui, uneori sora mea. Iarna procedam la fel. M-am despărțit de tatăl Marei și m-am îngrijit de fericirea personală. M-am îndrăgostit și am ales ca Mara să crească lângă părinți separați, dar fericiți. Ceea ce îi doresc și ei. Să aibă grijă de suflet, să cultive sinceritatea, să dea atenție sentimentelor celorlalți atunci când își formulează nemulțumirile.

Nu e greu de imaginat de ce am concluzionat că sunt mai mult individualistă și mai puțin familistă. Dar. Fără DAR nu aș scrie acest articol. M-am răzgândit. M-am sucit atât de tare că afirm. Sunt mai catolică decât papa. La mama și la tata acasă, în fiecare duminică mergeam la bunica mamei. Luam masa împreună. Cu tatăl Marei am locuit aproape de bunici, iar părinții au fost mereu prezenți în casa noastră. În ciuda tuturor certurilor, nu m-a deranjat prezența lor. E firească cearta! Bunicii, în funcție de educație și condițiile de viață, vin să te învețe despre creșterea nepoților. Că doar voi ați crescut numai bine! N-am crescut numai bine, iar eu verbalizez și am verbalizat. Mamanu își exprimă iubirea prin mâncare. Ce ai mâncat. Cât ai mâncat. Mama tatălui Marei își exprimă iubirea prin cadouri. Ce haine ai. Ce telefon ai. La ce hotel te-ai cazat. Mă irită ambele atitudini. Le fac cunoscute. Mă cert. Prezența nu m-a incomodat. Prezența nu mă incomodează.

Familia și situațiile din familie reprezintă o situație, nu un stil de viață. Prefer să-mi fac cunoscute nemulțumirile legate de părinți și să-i păstrez în viața mea. Iubesc mesele în familie cu supă, grătar și prăjituri cu care eu nu m-aș complica niciodată. A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc. Sunt puternică. Am rămas în țară. Am păstrat vizitele și prezența din când în când. Am alungat și m-am împotrivit supunerii tatălui sau mamei.

Dar sunt o familistă. Viața mea o dovedește. N-am bravat cu familia, dar am rămas în. O suport. Uneori mi-o doresc. Râdem. Mâncăm supă duminica, iar când bugetul o permite, călătorim împreună la munte sau la mare. Poate cineva să mă contrazică?!

Foto: Simona Nutu

Puterea tatălui a luat sfârșit

De 4 sept., 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am demachiat. M-am spălat pe dinți. Mi-am pus cremele pe față. M-am așezat la somn. Asta am făcut aseară. Asta fac în fiecare seară de ani. Somnul m-a ocolit. După vreo jumătate de oră de zvârcoliri chinuitoare, îmi amorțea urechea, mă durea sânul, mă scărpinam pe picior, am luat telefonul și am răspuns la un comentariu. De la comentariu am rememorat întâlnirea cu elevul select.

Am început ca în fiecare joi. El a luat cartea în mână, Moromeții. Înainte mi-a povestit de ale lui. A mai băut apă, a mai deschis cartea. A mai povestit de ale lui. A citit. A mai băut apă. La un început nou de capitol a trecut cartea la mine. Și am citit eu. M-am nimerit să lecturez tocmai capitolul în care Ilie îi dă mamei trei pumni în cap și pe o fată o plesnește peste față. Ca reacție, mi-am lins buza. Ca senzație, mi-a părut că am simțit gustul metalic al sângelui. M-am ridicat la sfârșitul capitolului. Nu mai aveam stare. Familia românească, ce zici?! N-a zis nimic elevul select.

Azi noapte în așternut am întors subiectul pe toate părțile. Din școală am rămas cu simpatie pentru Ilie Moromente. Am uitat bătăile. Am păstrat doar amenințările lui Moromete la adresa familiei. Ieri am recitit și am rămas blocată cu mintea în violență.

Nu suport când un adult se impune în fața copilului prin bătaie. Descriu o furie intensă când un bărbat ridică mâna la o femeie. Nu bătaia în sine mă irită peste măsură, ci atitudinea celui puternic. Un copil, o femei și un bărbat nu stăpânesc aceeași forță. Să se bată un copil cu un copil, o femeie cu o femeie, un bărbat cu un alt bărbat. Dar un bărbat, într-un conflict cu alt bărbat, nu ia în calcul ca metodă de convingere pumnul. Forța se află oarecum în echilibru. Toate astea mi se învârteau aseară în cap. Când mi-a amorțit urechea și m-am ridicat să bat perna, mi-am amintit de Ion Creangă și de bătăile primite de la maică sa.

Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu. Depinde de copil și mai ales depinde de cel care ridică mâna. În copilărie, mama s-a enervat adeseori pe mine. M-a și amenințat cu bătaia. Niciodată nu mi-a fost frică de ea sau de palma ei. Am auzit prietene care și-ar fi dorit ca părinții lor să le dea o palmă în loc să le țină teorii. Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu.

În timp ce-mi scărpinam piciorul, am rememorat o bătaie luată de la tata. Iar atunci m-a izbit. Contează enorm cum ridică un adult mâna și lovește. Un adult se enervează. Își pierde firea. Lovește. Lovitura acționează ca un pahar de apă rece. Tresare. Îi pare rău. Își cere scuze. Un adult ridică mâna, lovește, iar privirea lui derulează un film mut. Copilul însă trece dincolo de cele nespuse. Zărește ura, eșecurile, învinuirile, frustrările, dar totul se traduce într-o frică paralizantă. Când palma lovește, corpul reacționează. Au! Mi-am dus de atâtea ori mâna la față. Mi-am lins de multe ori buza de sânge. Durerea nu mi-a încleștat sufletul, nu mi-a fixat o neliniște incoștientă la fiecare ușă trântită. Ca adult, o ușă trântită îmi provoacă o stare adâncă de tulburare, iar uneori am senzația că mă scap pe mine. Asta e trauma. Nu lovitura m-a traumatizat. Mama lui Nică nu l-a traumatizat bătându-l cu vătraiul. Ion Creangă a scris o poveste nemuritoare. M-a traumatizat acel film mut din neexprimarea verbală a tatălui.

Puterea tatălui a luat sfârșit. Paraschiv, fiul cel mare, s-a întors împotriva lui Moromete. Pentru că întotdeauna puterea tatălui sfârșește. Iar apoi vine religia să te învinovățească de păcat după ce o viață i-a permis bărbatului să se folosească de forță în interesul propriu.

Greu am adormit aseară. Greu am scris acest text. Sunt agitată. Puterea tatălui a luat sfârșit. Asta e tot ce contează. Pentru traume, apelați la profesioniști.

Foto: Bogdan Mosorescu

România nu mă definește. România mă deosebește în lume

De 3 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Poftesc la o poveste bună! În ultima vreme, în ultimii ani, m-am concentrat pe literatura de specialitate. Mi-am băgat nasul adânc în istorie, psihologie, medicină, politică. Bine am făcut! M-am potolit în reacții. Nu mai iau totul personal. Mă enervez în continuare, dar mă chestionez. Oare nervii celuilalt, cuvintele supărătoare mă privesc cu adevărat pe mine? Rar mă privesc. M-am eliberat de specificul național. Trăiesc în România. Doresc să rămân să trăiesc în România. România nu mă definește. România mă deosebește în lume.

Încerc să scriu cu seriozitate, dar m-a lovit mirosul de ceapă prăjită. Se coc vinete. Se coc ardei. Se prepară zacusca. Se pregătește lumea de iarnă. La mine în minte, dintr-un motiv neindentificat, își tot face apariția Andrei Bolkonski. Andrei Bolkonski e un personaj din Război și pace de Tolstoi. V-am zis la început că poftesc la o poveste bună! Așa se întâmplă în viața de toate zilele. Nu-ți pot înfrâna gândurile. M-am așezat să scriu despre devenire, dar m-a lovit mirosul de ceapă.

Nu mai pot să-mi adun gândurile. Mașina de spălat merge, Ilie Moromete a aflat că băieții vor să-i fugă la București. Elevul select și cu mine citim Moromeții. Ne apropiem de final. Timpul nu mai are răbdare. Moromete și-a schimbat înfățișarea de când a descoperit planul băieților. M-a obsedat tot timpul această subită transformare. Mă trezesc dimineața. Îmi beau ceaiul. O zi obișnuită. Ceva se întâmplă în timpul zilei. Ceva intens, ceva marcant, iar tot chipul și întreg corpul se preschimbă. Îmbătrânești într-o oră. Albești într-un minut.

Totul trece. Pandemia trece. Trecem peste boală, peste despărțiri, peste jigniri. Dar cum trecem? CUM e important, e definitoriu uneori. Am nevoie de o poveste.

Foto: Bogdan Mosorescu