Am un singur dor: de a umbla nestingherită pe străzi, printre oameni

După ce am născut-o pe Mara, m-am simțit datoare să studiez îndeaproape două subiecte: consumul de carne și sistemul imunitar. Am selectat din bibliografia vastă exclusiv studii medicale. Am făcut notițe. Am luat o decizie. Consumul de carne e sănătos. Dacă nu devin o apărătoare a oricărei forme de viață, carnea va rămâne o sursă de hrană pentru mine și Mara. Expunerea la microbi ne ține sistemul imunitar funcțional. De aceea Mara s-a târât pe jos, s-a pupat cu Leto, câinele și fratele ei mai mare, a dus mâinile la gură după ce a pipăit podeaua, nisipul sau terenul de joacă din parc.

Am pornit la drum, acum zece ani, cu acest stil de viață: consumul carne și lipsa unui clopot de sticlă în jurul Marei pentru protecție. Între timp am probat atitudini, am schimbat convingeri, am cultivat un stil de viață. Nu m-am răzgândit în ceea ce privește consumul de carne și expunerea la microbi.

Cum anul ne-a adus un virus nou, convingerea mea de a ne expune cu măsură microbilor și virușilor a intrat în conflict cu recomandările. Spălați mâinile des. Dezinfectați tot. Nu atingeți. Purtați mască. Toate recomandările ne țin în viață și sănătoși, dar s-a schimbat între timp microbiologia? Sistemul imunitar funcționează altfel? Vedeți, sunt tare derutată, îngrijorată și neliniștită.

Eu sunt. Noi suntem. Lumea întreagă este. Nu știu cum s-o scot la capăt. Mă spăl pe mâini și îmi privesc mâinile ca părți separate de mine. Îmi pun masca. Protejez și sunt protejată. Rânjesc pe sub mască. Eficiența ei nu mă convinge prin faptul că nu schimb masca dacă am atins-o cu mâinile. Mă scarpin la ochi. Îmi duc mâna la nas când mă mănâncă. Nu pot să intru în filmul groazei, al clopotului de sticlă refuzat când am născut-o pe Mara.

Consider că măsura ne salvează. Să ieșim din când în când afară. Să socializăm în mod economic. Să ne spălăm pe mâini când revenim acasă, dar dezinfectantul folosit cu zel omoară și prietenii microbi. Oare câți prieteni mai avem pe noi? Și când un organism străin vine să se împrietenească cu noi, ce fel de sistem imunitar îl întâmpină?

Acum zece ani am făcut o alegere. În prezent nu-mi permit acest lux. De rugat nu mă rog. Soră mea muncește, participă la cursuri online, crește doi copii. Prietenii apropiați s-au lăsat vizitați de angoase. Făt Frumos are misiuni. O singurătate fixată și plătită de mine însămi mă izolează psihic.

Am un singur dor: de a umbla nestingherită pe străzi, printre oameni.

Foto: Bogdan Mosorescu

În fotografie văd o femeie. În oglindă văd o stare de altă dată

De cele mai multe ori mă privesc în oglindă cu satisfacție. Când eram mică, pe un perete din bucătăria cu mai multe întrebuințări, aveam atârnată, de un șnur roșu, o oglindă. Imi amintesc de o zi în care m-am zgâit la mine. M-am pus în oglindă să-mi admir noua tunsoare, o freză oribilă cu chică, dar m-am oprit în zâmbet. Eu râd cu ochii. Când mi se înseninează fața, ochii devin o linie ca în desenele japoneze. Am uitat de freză și mi-am admirat zâmbetul.

Încă obișnuiesc să mă pun în oglindă și să-mi admir zâmbetul. Cultiv un fel de a fi sincer, dar niciodată nu o să fiu mai sinceră ca în zâmbet. De aceea mi-a atras atenția o grimasă. În oglindă, și la vârsta de 37 de ani, pare să mă privească copila din oglinda cu șnur roșu. Chipul mi-e identic. Roșeața e în obraji, ochii sunt ca un arc, iar buzele păstrează culoarea zmeurei mâncată pe furiș să nu mă prindă bunicii. Câteva riduri, unul mare pe frunte, câteva fine la ochi și o cută pe buza superioară, m-au pus pe gânduri. De ce oglinda nu mi le arată ca fotografia?

S-a întâmplat să mă uit minute în șir la o fotografie cu chipul meu. În imagine, o femeie, în oglindă, aceeași fată tunsă cu chică. Fotografia și imaginea din oglindă îmi revin diferit. În fotografie mă văd. Văd o femeie cu riduri, cu povești, cu un trup ușor împlinit. Am scotocit după vechile albume. Într-o fotografie, pe plajă la Costinești, apare o fata cu un corp săgeată, cu ascuțimi și unghiuri. Într-o fotografie executată clandestin de Făt Frumos la începutul acestei toamne, practică această activitate,  se arată o femeie cu un corp ușor planturos, rotunjit pe alocuri și împlinit.

În oglindă văd o stare de altă dată. La această concluzie am ajuns după ce am răsfoit albume vechi, după ce m-am analizat în fotografii recente, după ce m-am privit lung în oglindă. Psihicul nostru nu ține pasul cu trecerea timpului. Timpul nu înseamnă nimic pentru un individ care se privește în oglindă.

Cu jumătate de viață scursă, mă privesc în oglindă și îmi zâmbesc. Firește că mă întreb ce am făcut cu viața mea. Am trăit ratând. Din ratări s-au desprins și se desprind împliniri nesilite de nimeni. Așa pare când privesc în urmă. În urmă, cu un corp ascuțit și o minte tulbure. În viitor, cu un corp împlinit și o minte ascuțită. Voi?

Foto: Făt Frumos

Pomană sau celebrarea vieții

Mă pregătesc de o pomană. Citiți pomană și gândiți-vă la parastas. Parastasul este o slujbă religioasă făcută pentru pomenirea morților. Sâmbătă, familia mea o să-l pomenească pe bunicul meu. Rudele din toate colțurile țării se adună la masă. Morții prilejuiesc întâlnirile de familie.

Când m-a anunțat mamanu că a trecut un an de la moartea lui tataie și că urmează pomana, m-am împotmolit semantic în cuvântul pomană. M-am întrebat: De ce pomană? Pomana te duce cu gândul la ceva gratuit, primit de nevoiași de la privilegiați. Masa care urmează să fie servită în familie o consider o celebrare a vieții lui bunică miu. A avut, din punctul meu de vedere, o viață împlinită. A supraviețuit războiului. Era doar un copil atunci. A suportat foamea de după. S-a însurat. Și-a construit o casă cu nevasta lui. Au avut împreună trei copii. Au ajutat la creșterea nepoților, iar tătaie și-a cunoscut, atât cât i-au mai permis mințile, și strănepoții.

Mi-l amintesc într-un pardesiu de culoarea castanei coapte. Mă lua uneori de la școală. Mi-l amintesc pe motor cu bunică mea. Priveam în urma lor, iar imaginea spatelui lui bunică mea mă va face mereu să zâmbesc cu bucurie. Mi-l amintesc calm, muncitor, plecând la muncă cu un sufertaș gri. Mi-l amintesc o figură autoritară fără să folosească vreodată forța asupra lui bunică mea sau a copiilor. E firesc, așa-i? Nu neapărat. Violența domestică există. Nu și în familia Mosorescu. Constantin Mosorescu, împreună cu Afrodita Mosorescu au reprezentat reperele mele morale. Cu ei am luat masa în fiecare duminică. Cu ei am mers la circ, la doctor, la piață, la prieteni. Cu ei am râs și m-am simțit în siguranță.

Cum să-l asociez pe Constantin Mosorescu cu pomana? Sâmbătă o să mă bucur pentru viața pe care a trăit-o, pentru că-i duc moștenirea mai departe, pentru bucățica de normalitate oferită mie ca lăstar. Modelele din familie modelează caracterul și dau o direcție personalității. Mi-ar plăcea să-i știu mândri de mine. Vieții mele îi lipsesc punctele comune cu viața bunicilor. Învățăturile lor și felul lor de a fi au ajuns însă la mine. Le-am turnat într-un fel de a fi personal, dar ei sunt în mine. Eu sunt mândră de moștenirea lor. Au fost oameni, iar omenia lor merge mai departe.

La mulți ani, Constantin Mosorescu, oriunde te-ai afla! Să te iubim a fost atât de ușor.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

Elevul select a ajuns în clasa a XII-a. Urmează, brrr, bacalaureatul. Citim împreună literatură română și nu numai de cinci ani. Moromeții a fost ultimul roman. În prezent mă plictisește cu Moara cu noroc. Fix așa îi adresez întrebarea: Cu ce mă plictisești azi? El face ochii mici. Înțelege sarcasmul. De multe ori s-a străduit să mă contrazică. Nu se plictisește. Înțelege greutățile familiei Moromete.

Rașchetam azi tavanul. Mi-am amintit scena răzvrătirii lui Paraschiv. Mi-a trecut prin cap, în timp ce elevul select citea cu voce tare, cum ar fi fost dacă m-aș fi împotrivit și eu tatălui cu forța. Locvace de fire, mi-am expus ideea la o discuție cu prietenii. O reacție anume mi-a atras atenția. E neonorabil ca un copil să ridice mâna la părintele lui. De ce?! Cred că am strigat cu disperare întrebarea. De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

N-am fost de acord și ne-am apucat de o discuție cu vorbe încălecate și strigate. Rașchetam azi tavanul. O să-l rașchetez și mâine. Magazinul Oglinda și-a mutat sediul. Am umblat după geamuri. Nu-mi respect părinții pentru că m-au adus pe lume. O respect pe mama pentru că a fost blândă, s-a jucat cu noi și a pus nevoile noastre înaintea nevoilor ei. Îl respect pe tata pentru că m-a trimis la școală. Primii ani la facultate a plătit o taxă. Dar atât. Pentru nimic altceva nu acord respect pe credit. Nu cer nici de la Mara. O respect ca persoană ca să mă respecte la rândul ei ca persoană, apoi ca mamă.

Am 37 de ani și refuz să mi se spună ce să fac de către părinți. Să-și vadă de viața lor și să-mi permită să mă bucur de prezența lor. Nu mă bucură nici o prezență care încearcă să-mi spună ce să fac. Diplomația îmi lipsește. Cunosc teorie. Câștigi mai mult cu miere în viață. Adevărat! Rațional n-am nimic împotrivă. Personalitatea mea însă se opune. Eu fac ce vreau, cum vreau. De ce? Tot o consecință a unei educații lipsite de respect pentru copil. Niciodată nu a contat părerea mea de copil. La facultate, când răspândeam șarm ca domnișoară în societate, mă fâstâceam toată când cineva mă asculta și ținea cont de părerea mea. Dacă ar fi știu băieții care mă faceau să roșesc! Dar n-au știu, iar părerile strigate au funcționat ca un scut împotriva desfrânaților. Am rămas fată cuminte și datorită faptului că am fost CU MINTE. Nu citisem Kissinger. Nu subliniasem cu pixul: Este mai important să anulezi convingerile altora decât să le impui pe ale tale. Dar nu sunt nici un Matternich în atitudine, sunt un țar insolent, vizionar și impulsiv.

M-a apucat delirul. Mă opresc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pentru o viață sănătoasă, demnă și pe alocuri fericită, învățați să suciți perspectiva

Luați un pix. Scoateți o foaie. Sună ca la școală. Sună, dar nu urmează nici o lucrare de control neașteptată. Exact, respirați! Notați. Citiți o carte!

De ce să nu citiți? Lipsa lecturii întreține ignoranța. O carte deține puterea de a trezi ochiul interior. Toți am auzit de ochiul interior.
Există persoane care îmi acordă credit și respect pentru că sunt un cititor celebru. Există persoane care mă disprețuiesc și nu mă iau în serios pentru că sunt un cititor celebru. Persoanele din prima categorie de ce credeți că ascultă ce am de spus? Răspunsul e cât se poate de simplu. Pentru că sucesc perspectiva.

Ori de câte ori port o discuție serioasă cu Mara despre reprezentările lumii, despre pretențiile societății, mă folosesc de Micul Prinț. Micul Prinț este o carte de copii pe care să o citească adulții. Desenul autorului cu elefantul înghițit de șarpele boua demonstrează importanța perspectivei. Toți adulții văd în desen o pălărie. Așadar, elefant înghițit de un șarpe boua sau o pălărie? Sau cumva e posibil să ne uităm la același lucru și să percepem diferit? E posibil. E în firea umană.

Pentru o viață sănătoasă, demnă și pe alocuri fericită, învățați să suciți perspectiva. Citiți Micul Prinț. Analizați-vă convingerile. Întrebați-vă. De unde m-am pricopsit cu? De ce obișnuiesc să? Cum și unde îmi descarc frustrările? Am sprijinul familiei și prietenilor? Pentru ce dracu îmi agit glucocorticoizii pentru că Mara se exprimă cu Hă? și Aha!? Asta sunt eu.

Chestionați-vă! De ce acordăm importanță nimicurilor? În teorie, prefer atitudinea relaxată. În practică reușesc uneori, în ultimii ani mai des. Cărțile au rol de dresor. Îmblânzesc primitivul din noi, iar eu am grupa sanguină 01, grupa de sânge a oamenilor din perioada de la începutul societății umane.

Acum puteți să mă credeți, puteți să nu mă credeți. Ignoranța este și ea o alegere.

Foto: Bogdan Mosorescu

Operațiunea Balconul: beton, vitraj alb, atmosferă hygge

De două zile beau ceaiul cu Alfred Doblin. Cine e Alfred Doblin? Doblin este un romancier german, medic specialist în boli nervoase. A publicat romane care problematizează relația dintre individ și societate. Berlin Alexanderplatz prilejuiește momentul dintre mine și Doblin dimineața la ceai. Am poftit la povești și am mărturisit.

Citesc de ani de zile literatură de specialitate, în special psihologie și istorie. Uitasem cum este să iei o carte în mână și să înghiți pagini. Zeci de pagini citite dintr-o răsuflare. Cu literatura de specialitate alcătuiești un plan. Zece pagini pe zi, de rumegat acest subiect, de analizat o perspectivă. Romanul te trage în poveste. De câteva zile mă plimb prin Berlin, iar apoi revin în apartamentul meu. Iau rașcheta în mână și uit de Franz Biberkopf, personajul principal din Berlin Alexanderplatz. Păstrez o senzație de satisfacție sufletească, dar nu mă gândesc la roman.

Rașchetez. Schimb mâna des. Iau pauză. Mătur. Am în fața blocului un nuc și un tei. Dacă aș crede în soartă. Dacă aș crede, aș presupune ori că-mi râde în față, ori că mă consolează pentru ultimi ani petrecuți la bloc. În curtea casei mele imaginate aș planta un tei sub geamurile dormitorului și un nuc în curte. Să stau sub nuc, să mănânc, să citesc, să călătoresc în timp, la nucul de acasă unde am scrijelit numele meu și al surorii mele.

Între timp, la bloc, în apartament, am demarat operațiunea Balconul. Rașchetez tavanul și-l las așa. Îmi place betonul. Să-l văd, să-l integrez în stilul casei. Pentru ferestre, o să vizitez Oglinda, magazin specializat, și o să angajez un meșter. Îmi recunosc limitele, iar îngrijirea vitrajului este o limită. După ferestre, urmează să vopsesc hidoșenia de faianță. Nu judec gustul fostului proprietar, aleg să-l îndepărtez. O să urmeze curățenia și networking-ul. O să apelez la prietena mea Romina Popescu să mă ajute să obțin un balcon minimalist cu atmosferă hygge.

Mediul ambiental contează. Condițiile de viață dictează dispoziția și sănătatea psihică. Mie îmi dictează. Casa semnifică o prelungire a personalității proprietarului. Sunt un proprietar sofisticat. Petrec mult timp acasă pe canapea. Canapeaua mea îmi păstrează amprenta după ce o părăsesc. De pe canapea scriu. De pe canapea urmăresc ploaia, nucul de afară, păsările. Privirea trece prin balcon. De aceea am decis că nu mai pot să aștept cu renovarea, deși vecina de sus mă inundă. Nu m-am plimbat pe străduțe anul acesta. Nu m-am pierdut prin muzee. Nu am visat cu ochii deschiși la Covent Garden cum îmi propusesem. Nu am călătorit. Călătoriile reprezintă supape de descărcare a frustrărilor. Ce am făcut cu viața mea? Nu m-am mai lamentat bucurându-mă de drumul călătorului. M-am concentrat pe balcon. Mă concentrez pe. Jumătate din tavanul balconului e rașchetat. O sută de pagini am citit din Berlin Alexanderplatz. S-au împlinit 14 ani de când scriu pe blog.

Ce-am făcut din viață? Ce a făcut viața din mine?

Mai dorești să te reîndrăgostești de propriul partener?

Mi-a trecut prin cap că. Nu. Înainte să notez ce mi-a mai trecut prin mintea sclipitoare, v-aș întreba. Dacă sunteți trecuți de 35 de ani și aveți o relație de cel puțin trei ani, de câte ori vă mai sărutați partenerul cu poftă? Încep eu. Făt Frumos și cu mine ne sărutăm mai rar, ne înțelegem mai bine. Dar.

Revin la ce mi-a trecut prin cap. Poate femeile își umplu buzele cu colagen și din nostalgie după acele vremuri când buzele partenerului țineau de foame și de sete. Ieri am luat prânzul cu un prieten. Prietenul acesta face parte din categoria persoanelor cu care poți discuta despre managementul de top, despre gândirea de provincie, despre femeia sofisticată, despre infidelitate și plictiseală pe același ton. De genul acesta de prieten te desparți mereu râzând și relaxat.

Discuția de ieri m-a provocat să scriu azi despre infidelitate. Îmi propusesem de ceva vreme să mă înham cu acest subiect. Înainte o să trecem prin iubire. Iubirea e un sentiment slăvit și batjocorit. Pentru iubire trăim. Viața fără bucuria iubirii ar fi un lung șir de activități plictisitoare și fără noimă. De ce am face orice pe lumea asta dacă inima nu ne-ar da fior după fior când ne îndrăgostim? Chimia corpurilor noastre desfundă toate canalele fericirii. A dezvoltat omul paradisuri artificiale: transele de la cocaină, opiu, marijuana. Nici un paradis artificial nu se compară cu sărutul îndrăgostiților, cu îmbrățișările lipsite de suplețe în mișcări, dar în ritm și cu mâini impunătoare, cu fascinația descoperirii și tachinării unui corp doritor. Pentru acest fior oamenii trăiesc, înșală, trădează, mint, divorțează, fac terapie.

Conviețuirea, fără o grijă permanentă pentru chimie, ne îndepărtează de fior. Cuplurile vorbesc prea mult despre facturi, necesități și copii. Cuplurile uită fragilitatea fiorului și-l înlocuiesc cu buna înțelegere. Buna înțelegere nu ne lasă trupurile sfârșite, mușcate, asudate, satisfăcute. Oamenii au nevoie din când în când de trupuri sfârșite în așternut. Eu am nevoie. Eu nu sunt persoana compromisului. Nu dau pasiunea pe conviețuirea în doi. Nu mă mulțumesc cu puțin. Cer să mă reîndrăgostesc din când în când de propriul partener, iar asta presupune părăsirea mediului ambiental personal. Călătoriile ajută enorm. Plimbările pe străduțe, paharul de vin, o atingire ușoară, un sărut cu ochii închiși.

Nici un cuplu cu copii nu mai descrie îndrăgosteala, dar reîndrăgosteala e posibilă. Rămâne o întrebare. Mai dorești să te reîndrăgostești de propriul partener?

Când vine vorba de educație, poporul român e orfan. Toți ne fură ouăle pentru că nu avem mamă, nu avem tată

Când eram mică, aveam o prietenă care mânca multe ouă. Întotdeauna la ea acasă se preparau ouă și cartofi prăjiți. Într-o zi am confundat ouăle cu mingile lui unchiu miu de ping pong. Semănau. Găinile noastre nu făceau ouă cu coajă albă. De aici deruta mea. Curiozitatea m-a împins să întreb. De ce ouăle prietenei sunt albe ca mingile de ping pong și au ceva desenat pe ele? Pentru că mama ei lucrează la casa de copii. Nu am priceput. Au trecut ani până am priceput. În liceu, mama unei colege gătea la o casă de copii. Am revăzut ouăle. Am făcut legătura.

O poveste scurtă, dar semnificativă. Dezvăluie sufletul și gândirea românului depășit de condițiile de viață. Poți să iei de la orfani. N-au mamă. N-au tată. Nici nu observă restul neajunsurilor. Pe urmele exagerării, găsesc un scenariu similar în ceea ce privește alocarea bugetului pentru educație la sate. Nu se trimit fonduri la sat. Copiii n-au oricum aceleași școli ca în mediul urban. Profesorii sunt slab pregătiți. Nu dispun de biblioteci vaste. Au acasă, cei mai mulți, părinți ignoranți care văd în ei forța de muncă nu neapărat forța intelectuală.

Am participat ieri la o conferință unde am aflat despre Raportul alternativ privind starea educației în județul Timiș. Proiectul se cheamă Școli curate. Legea educației instituie un sistem de finațare hibrid, atât de la bugetul central, cât și de la bugetul local. Consiliile locale au obligația să aprobe stabilirea cuantumului și numărului celor patru tipuri de bursă școlare: de performanță, de merit, de studiu și de ajutor social.
Pădureni a stabilit burse sociale. Sumele alocate burselor sunt zero.
Ghiroda acordă burse de merit, însă condiționate de nota la purtare.

Raportul e public și poate fi descărcat dacă sunt curioși și interesați.

În timpul conferinței m-am trezit cu gândul la ouă. Așa am început articolul. După ouă, mi-au trecut prin cap ienicerii și căpitanii de vas. Căpitanul, om cu educație, nu-și contrazicea echipajul superstițios. Pentru că o convingere învinge rațiunea. Așa se întâmplă pe la sate. Oamenii aleg primarii în funcție de convingeri. Tocmai de aceea la sat nu se citesc mailuri mai vechi de două zile. Nimeni nu stăpânește mousse-ul și săgeata.

Suntem un popor majoritar de țărani. Moștenirea dacă vine de la țăran. Păstrarea sufletului țărănesc are farmec, aduce chiar un câștig. Păstrarea apucăturilor țărănești ne ține în întuneric. Primarii se cuvine să fie buni manageri, să acceseze fonduri, să nu fure tocmai de la educație.

Când vine vorba de educație, poporul român e orfan. Toți ne fură ouăle pentru că nu avem mamă, nu avem tată. Da și da, nu avem mamă, nu avem tată, dar am crescut. Au trecut anii și peste noi. Să ne mobilizăm. Să acționăm. Să renunțăm la pasivitatea seninătății și a contemplării.

Să ne adaptăm la a fi țărani educați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Prima zi de școală. Joaca salvează viețile copiilor alături de mâinile spălate

A fost prima zi de școală. Mara a avut prima zi de școală la 1 septembrie. Fix ca în anii anteriori, am alergat puțin. Am făcut analizele. S-au încurcat analizele. Ne-am programat la doctor. Am ieșit pe ușă cu un exercițiu nou pentru Mara. De două săptămâni exersează mersul cu o carte pe cap pentru a evita poziția de cămilă adoptată de curând. Am achiziționat rechizite cu accent pe penar. Nimic de pe listă nu concurează cu penarul. Am cumpărat măști și un termometru digital. Mara folosește trei măști pe zi, iar dimineața nu iese pe ușă fără șă-și ia singură temperatura. La mine verifică doar gradele. E bine, mama, e bine?

Într-o zi am luat-o de la școală. Am așteptat puțin pe hol. Am privit sala și am zărit câțiva copii cu măștile pe față. Mi-a părut rău de ei. O să vă mărturisesc că nu cred în eficiența măștii. Instrucțiunile de utilizare mă descurajează. Pe un copil să nu-l mănânce nasul în orele petrecute la școală? Un copil să nu ducă mâna la gură? Pentru protecție, nu atingi masca, nu atingi interiorul măștii. Dacă o dai jos, o arunci. Adulții nu respecta întru totul îndrumările, iar în prezent avem aproape toți măcar un apropiat infectat. Suntem conștienți de rău, de apropierea lui, de suflarea lui în ceafă.

Cu siguranță, dacă aș putea alege, dacă aș avea putere de decizie, aș permite copiilor să zburde fără mască. Aș păstra toate celelalte măsuri: spălatul pe mâini, dezinfectantele, păstrarea distanței. Dar nu pot alege, nu am putere de decizie. Am ales să trimit copilul la școală. Aici am putut să controlez.

Mara se joacă pe telefon și tabletă. Sunt genul acela de părinte care limitează folosirea, dar nu o exclude. Cresc un copil pentru niște vremuri necunoscute mie, pentru o societate prea puțin predictibilă. Firește că mă agit. Lipsa predictibilității mă umple de neliniște. Lipsa controlului mă umple de neliniște. Mara mi-a mărturisit într-o zi: Mă plictisesc și de tableta, mama, vreau să mă joc cu copii. De aceea școala e necesară. Socializarea din școli ne ține copiii sănătoși la cap. Purtăm grija trupului din martie. În septembrie, cu începutul de școală, am făcut un pas spre grija psihică.

Mara revine de la școală cu zâmbetul pe buze. Nu se plânge de mască, a adoptat ușor noile reguli. E fericită că se joacă. După sănătate, vine joaca în viața copiilor. Joaca salvează și ea alături de mâini spălate și obiecte igienizate.

Acesta a fost începutul școlii în anul de pomină 2020.

Învățăm să fim neajutorați

Mi-am dorit să am o hartă mare pe perete. Mi-am pus harta lumii pe perete. Am așteptat după comandă. E un tapet. Acum câțiva ani oferta cu hărțile lumii era mai redusă. Am așteptat după un meșter specialist să o pună pe perete. A meritat așteptarea. Mi-am zis atunci privind lung și cu satisfacție harta de pe perete.

A venit pandemia. Am anulat o călătorie. Seara îmi pun de multe ori un episod din Friends sau Mentalistul. Pentru doamne, pentru Simon Baker, un australian superb cu riduri și păr bogat, încercați un episod din. Deseori pun pauză în timpul unui film. Mă întorc către hartă și încep să visez. Îmi fixez ochii pe o insulă, apuc telefonul și caut. Într-o noapte, mintea m-a situat în Iran. N-am reușit, cu tot Freud-ul meu, să găsesc o explicație a poziționării mele în Iran. Mă holbez mult la hartă în ultima vreme. Așa mi-au picat ochii pe Croația. Ce bucățică mică din hartă desparte România de Croația. Am băgat pe Waze și am rămas cu gura deschisă. Ne despart 600 de kilometri de Dubrovnik.

Mi-am închipuit într-o secundă cum fac plinul la mașină și dusă sunt. Să mă trezesc dimineața la mare. Să beau ceaiul ascultând valurile. Să mă pierd pe străduțe. Să uit de mine în buticuri. Să beau. Să mănânc. Să râd. Să mă bucur. Să-mi verific capacitatea de a mă bucura. Suspectez că nu funcționează optim.

Mi-am propus până în decembrie să termin de citit De ce fac zebrele ulcer?, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Azi dimineață mi-am prins urechile cu capitolul despre Stres și depresie. Mi-a atras atenția expresia a învăța să fie neajutorat. M-am gândit la mine copil. De câte ori nu mi s-a spus, într-o perioadă vulnerabilă, că sunt proastă, că nu mă duce capul?! De prea multe ori pentru a nu învăța să fiu neajutorată. Pentru că acum nu pot să nu mă întreb: Chiar nu am fost capabilă să asimilez științele exacte sau mi s-a indus un disconfort incontrolabil încât am renunțat?

Dacă o profesoară, într-un moment critic al dezvoltării noastre, sau o persoană dragă, într-un moment critic al dezvoltării noastre emoționale, ne expun frecvent unor stresori incontrolabili, specifici fiecăruia dintre ei, putem căpăta pe viață convingerea greșită că nu putem învăța anumite lucruri sau că, în anumite privințe, este improbabil să fim iubiți. De ce fac zebrele ulcer, Stresul și depresia, p. 390.

Am revăzut și toți părinții cu care am interacționat și m-au impresionat cu atitudinea lor în creșterea copiilor. Mamele cloște care deschid gura exclusiv pentru intrucțiuni. Nu face! Nu pune mâna! Nu sta dezbrăcat! Nu alerga! Nu te urca! Oare aceste mame nu-și învață copiii să fie neajutorați? Eu cred că da. Lumea e mare și adeseori nemiloasă. Dar o suportăm. Ne bucurăm de. Și capacitatea mea de a mă bucura e ușor în dezechilibru. De aceea visez de multe ori cu ochii deschiși în fața hărții. E dorul de ducă. E inspirația mea sărăcită. E sufletul meu nomad prins în capcană de un virus.

Harta lumii pe perete mă necăjește și mă bucură. Duc la interior o luptă aprigă. Aș smulge-o de pe perete. De cele mai multe ori îmi sprijin capul de și o mângâi. Piciorul nu o să-mi atingă fiecare bucățică de pământ, dar buricul degetului face înconjorul lumii. Refuz un fel de a fi neajutorat. Convingerea mea este că într-o zi o să fac înconjurul lumii.

Foto: Bogdan Mosorescu