Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Un adult acționează, nu cere permisiunea. Îmi dai voie să sau lipsa vigorii bărbătești

De 9 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi dai voie să? Întreabă Mara uneori. Mara este fiica mea și are zece ani. Uneori îi permit. Uneori nu-i permit și îi dau explicații. Mereu adaug informații în plus pentru a justifica refuzul.

Îmi dai voie să? Întreabă uneori un adult alt adult. Dacă m-am pornit să scriu despre, firește că am ceva de spus. Îmi dai voie să? Nu-ți dau voie să. Când aud aceste replici între adulți, între un bărbat și o femeie, mă copleșește penibilul. Mi-aș dori să dispar. De ce aleg adulții să se exprime în acest fel? Să încep cu vocabularul. Un adult nu-i cere permisiunea unui alt adult. Dacă o face și e bărbat, atunci îi lipsește vigoarea bărbătească. Dacă o face și e femeie, atunci a rămas la stadiul de fetiță care îi cere permisiunea tăticului.

Când mi-am făcut bagajele. Când m-am urcat în tren. Când am ajuns la Timișoara. Când am pășit pe holul universității. Atunci am renunțat la a mai cere permisiunea. Partea extraordinară a maturității ține de o prezență neatârnată. Atârni când ceri voie. S-a întâmplat să mi se mai ceară voie în relațiile mele. Am răspuns cu nu. Apoi am povestit fragmentul din Huxley, Punct contrapunct. Pe bancheta din spate a unui taxi, un bărbat și o femeie se sărutau. Ea intenționa să-l primească în casă. Un gând nerostit. Taxiul s-a oprit. Pot să urc? Un gând rostit. Ea a răspuns cu nu. Dacă ai un comportament de câine, atunci nu urci. Stai! Acest scurt dialog m-a amuzat peste măsură.

Într-o relație te educi. Prima dată înveți despre celălalt. Ce îi place. Ce nu-i place. Urmează un set de reguli. Regulile comune se adaugă regulilor individuale. M-am educat cu tatăl Marei. Am învățat cum să-l întreb atunci când se juca Dota. Mori sau nu mori? M-am educat cu Făt Frumos. Am învățat să ne anunțăm furia. Am o dispoziție proastă. Am nevoie de timp. Niciodată nu e ușor sau nu vine natural să preiei obișnuințele celuilalt. Etapele vârstei au un cuvânt. La 20 de ani creștem împreună. La 30 de ani, când începi o relație, fiecare și-a dezvoltat separat obișnuințele. Oamenii mereu intră în bucluc din cauza lor. Uneori îndrăgosteala nu are nici o șansă în fața obișnuințelor. Eu umplu casa cu cărți. Făt Frumos încă lucrează la acest aspect. Cărți la geam, în baie, pe canapea, pe masă, trăim într-o bibliotecă? La 40 de ani presupun că obișnuințele au ultimul cuvânt. Am auzit despre un el și o ea trecuți de 40 de ani care s-au mutat împreună. Au locuit o perioadă. Nu s-au adaptat traiului comun. În prezent sunt împreună, dar locuiesc separat.

Îmi dai voie nu are ce să caute între doi adulți. Aveți nevoie de o reformulare. Din cercetare și din experiență, aș menționa înștiințarea. A anunța partenerul ține de maniere, de respect, de iubire. A cere permisiune ține de o lipsă: lipsa virilității și lipsa profunzimii feminine. Există strategii ale fiecăruia dintre noi. Eu fac o introducere. Prezint situația. Anunț intenția. Făt Frumos acționează, dar înainte aruncă peste umăr că o să suporte consecințele. Tatăl Marei zice ca tine și face ca el.

Orice strategie alegeți, ca adult nu cereți permisiunea. Copiii fac asta. Mara face asta. Un adult acționează. Un adult și-a depășit condiția de copil la casa tatălui. Dacă are un tată și în cer, să-i ceară lui permisiunea. Cu tatăl de pe pământ, cu prietenii, cu partenerul te consulți.

Asta face un adult, un adult demn și sigur pe el, se consultă.

Foto: Flavius Neamciuc

Copilăria și sexul definesc ființa umană

De 8 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am slăbiciuni. Una se cheamă Freud. Pasiunea pentru Freud a pornit ca apa la robinet după ce un timp a fost oprită. A scos un sunet ciudat. De multe ori am oftat adânc citind o frază sau alta. A tâșnit. De multe ori am sărit de pe canapea. Nu mai aveam astâmpăr de la cuvinte, de la mesajul lor. A venit apă din belșug. De multe ori m-am simțit consolată, înțeleasă, dar mai ales acceptată cu felul meu de a gândi.

Ca mulți cetățeni ai lumii, mi s-a întâmplat să nu mă potrivesc în viziune cu familia. Înainte de Freud, norocul meu s-a numit ca sora mea. Nu neapărat am privit în aceeași direcție. M-a acceptat, iar uneori a suferit cu mine. Norocul meu s-a mai numit ca prietenii mei. Nu neapărat am privit în aceeași direcție. Am râs împreună. Cu ei am rămas sănătoasă până l-am descoperit pe Freud. Cu Freud m-am însănătoșit.

De ce mi se potrivește Freud? Pentru mine copilăria și sexul definesc ființa umană. Pentru mine autoritatea părinților are o limită. Pentru mine sentimentul de vinovăție trebuie stârpit. Pentru mine religia e o cârjă, dar nu o cârjă personală. Pentru mine.

Pentru că m-am lăsat cucerită ușor de personalitatea lui Freud, am citit tot ce a publicat. Într-o carte în care s-a publicat corespondența dintre el și Jung, am descoperit numele unui hotel din Salzburg. La Bristol, numele hotelului, s-a ținut prima conferință de psihanaliză. Nu sunt sigură dacă a fost prima conferință. Îmi cer scuze în avans. Oricum la Bristol s-a ținut o conferință. Le-am scris celor de la hotel un mail într-o lună de iarnă. Era ianuarie 2019. Cu exactitate nu mai știu să reproduc ce le-am notat. Freud apărea în. Nu am primit nici un răspuns.

În iunie am plecat în Germania să o duc pe Mara la tatăl ei. Mi-am dorit să opresc în Salzburg la dus. Să vizităm casa lui Mozart. Mara citește cartea despre viața lui. Să descopăr unde anume e hotelul Bristol și să mă bucur de un loc în care a fost Freud. I-am vizitat casa de la Viena. I-am vizitat casa de la Londra. La dus nu am oprit la Salzburg. Cei 1200 de kilometri dintre mine și tatăl Marei mi-au impus să reconfigurez traseul. Vocabularul e compromis. Mă exprim ca Google hărți sau Waze. Firește, glumesc! Fiți liberi să râdeți. Vă rog.

Am oprit la Salzburg când am revenit în România. Am trecut pe lângă hotel ca vrăjită. Acolo a fost Freud. Acolo a vorbit Freud. Am făcut poze lângă hotel, dar n-am rezistat și am dat buzna la recepția hotelului. Uneori cred că mi se suspendă gândirea. Acționez sub o forță internă obsesională. Înainte să pic pe această latură, mai apuc să raționez. Dar nu suficient. Așa am făcut cele mai mari prostii din viața mea. M-am aruncat de la patru sau cinci metri în Dunăre. Așa mi-am dovedit curajul. Tot brațul a intrat într-o scroafă pentru a o ajuta să fete. Așa mă arunc eu cu capul înainte. Am pierdut. Am câștigat. Nu e concurs, mai ales că în acele stări sunt cumva oarbă sau paralizată sufletește.

La recepția hotelului am salutat și am încercat să explic de ce am năvălit în. Chipul doamnei de la recepție mi-a activat simțul ridicolului. La fel ca în Cabo Verde, doamna nu are habar despre ce vorbesc și de ce mi-e fața descompusă de emoție. Supriză. Doamna mi-a răspuns în română. Da, Freud a fost aici. Doamna a vrut să-și dezvăluie imediat naționalitatea, dar logoreea mea nu i-a permis. Vreți să vedeți bustul lui Freud? Se află la etajul. Aici! Fix aici m-a izbit stupoarea mentală. Am urcat cu liftul amorțită. Vorbeam pentru că mă agasa liniștea. Am ieșit din lift. M-am uitat la Freud. Vă spun sincer. M-am uitat degeaba. Nu l-am văzut. Am făcut poză la. Am făcut poză cu. Același lucru. Nu am văzut nimic. E ca și cum nu aș fi acolo. Bucuria intensă îmi anulează prezența. Nu pot fi în moment. Recuperez momentul în amintire. Poate dacă aș fi fost câteva secunde lăsată singură, aș fi reușit să-mi adun mințile. Nu s-a întâmplat. Mi le-am adunat pe drum, în mașină, conducând până la două noaptea, iar apoi stând cu ochii în tavan și rememorând.

Nu e prima dată când mi se întâmplă. Mă străduiesc să fiu prezentă. Faptul că înțeleg emoțiile, nu mă ajută la gestionarea lor. Am încredere în mine. Poate în viitorul apropiat.

Scrie meniurile în limba română, dragă proprietar de restaurant. Pupincuriștii

De 7 iul., 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am trezit duminică dimineață. Mi-am făcut ceaiul. Am băut ceaiul. S-a trezit Făt Frumos. Într-o conversație dezlânată ne-am pomenit vorbind despre Văliug. Am pornit spre. Am ajuns la.

Într-o duminică dimineață ne-am trezit și am pornit spre Văliug. Cina am luat-o la Gărâna unde am discutat  și despre meniul în limba română. Când am părăsit pontonul de la lac, m-am oprit lângă panoul care ura bun venit vizitatorilor. Bine ați venit apărea pe la mijloc. După engleză, germană și alte limbi. Mi-a venit să smulg literele și să pun Bine ați venit în prima linie. Nu am onorat reacția. Am prânzit la Besigheim într-o altă duminică. O duminică mai trecută ca duminica de acum două zile. În centrul orașului am primit un meniu exclusiv în limba germană.

După ani în care mi-am dat ochii peste cap din cauza meniurilor din limba engleză primite la restaurantele, terasele și cafenelele din România, cu meniul în limba germană în Besigheim, am concluzionat: O țară plină de pupincuriși. Ne uităm limba într-o lună după ce părăsim țara. Ne uităm limba locuind în țară.

Când țara în care te-ai născut nu-ți oferă o viața decentă, e firesc să te muți. Evoluția face parte din noi, nu e găselnița lui Darwin. Oamenii au migrat de la începuturi. În felul acesta sapiens a pricinuit moartea celorlalte specii. Dacă dintr-un motiv, oricare ar fi el, alegi să trăiești în țara care te-ai născut, atunci vorbește-i limba. Scrie în limba română. Scrie meniurile în limba română, dragă proprietar de restaurant.

Faptul că alegem să scriem într-o altă limbă, să ne exprimăm sentimentele în engleză, I love you e interesant, Te iubesc e penibil, ne menține ca popor într-o gândire de slugarnic. Dar politic nu mai plătim Poarta. Politic s-a fondat organizația națiunilor unite. Românii țin capul jos ca pe vremea dominației otomane. Capul plecat, sabia nu-l taie. Oare dacă am alege să ne exprimăm în română în țara noastră, dacă am citi meniuri în limba română în țara noastră, atunci ni s-ar desprinde capul de gât din cauza rușilor, americanilor sau nemților?

Nu mi-e rușine de sărăcie. Accept dezastrul din sănătate, învățământ, drumuri și poduri. Muncesc în pătrățica mea să fac o diferență. Rolul de pion nu mă împiedică să mă străduiesc ca cetățean al lumii născut în România. Țării ăsteia, pe lângă multele și strigentele nevoi, îi lipsesc oamenii educați. Oamenii educați merg în altă parte. Din România pare că viața e în altă parte. Și chiar este. Cum viața este și în România.

Dar ce să ne facem cu pupincuriștii? Ce le-o fi făcut limba română de aleg să se iubească declarativ în limba engleză? Mi-am stors creierii să răspund la acestă întrebare. Poate unii abandonează limba română pentru că a te exprima într-o limbă străină te scutește de respectarea regulilor gramaticale. Ceilalți devin binevoitori. Lasă-l, nu vorbește în limba lui!

Personal, nu agreez prea mult persoanele care-și uită limba. Nu respect nici un proprietar de restaurant, terasă, cafenea care îmi pune un meniu în mână, iar limba română apare ca traducere din limba engleză. Eu iubesc limba asta. Scriu în limba română. Te iubesc nu mă fâstâcește ca pe o adolescentă. Iubesc. Declar. Te iubesc. Pentru mine I love you ține de burta urșilor de pluș.

Ați ales să trăiți în România. Vorbiți limba română. Meniurile să aibă text în limba română, apoi în limba engleză. Fiți demni! Marile puteri n-au ajuns mari puteri prin pupincureală. Fiecare putere, pe rând sau în același timp, s-a considerat rasă superioară sau unsă de dumnezeu. Ce obține cetățeanul român pupincurist în afară de un stil de viață subordonat?!

Manifest personal. Vreau meniuri în limba română în România.

De ce mai petrecem timp împreună, tatăl Marei, Mara și cu mine, după despărțire?!

De 28 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De aproape o săptămână mă aflu în Germania. Am venit să o aduc pe Mara la tatăl ei. O reuniune de familie care cere explicații. De fapt, bunul simț nu are nevoie de. De ce să explici familia, să o pui în categorii? Un bărbat și o femeie au făcut un copil. Au devenit părinți. Un bărbat și o femeie s-au despărțit. Au rămas părinți. Indiferent de organizare, împreună sau separat, rămâi părinte.

În cinci ani de zile am dus multe discuții aberante. Le-am rărit printr-un refuz declarat și hotărât. Nu mai răspund la o întrebare anume. De ce petrecem timp împreună: tatăl Marei, Mara și cu mine? Mă ofensează să vorbesc despre. Am o minte de vrăjitoare. Am citit psihologie. Semiotica mi-a fixat pentru totdeauna importanța faptelor de cultură. Nu răspund.

De ce petrecem timp împreună, tatăl Marei, Mara și cu mine? O să notez aici un răspuns pentru părinții în situații de viață complicate și vulnerabile. Înainte de orice, vă sfătuiesc să acceptați. M-am gândit dacă să folosesc verbul a sfătui sau verbul a sugera. Nu. Vă sfătuiesc. Vă sfătuiesc să. Părinții divorțați nu or să mai aibă o viață lipsită de complicații sufletești. Simplificare e posibilă, dar depinde mult și de partenerul actual.

Noi petrecem timp împreună pentru că avem o datorie față de Mara. Nu o sacrific pe ea din cauza convențiilor sociale, din cauza tradiției, din cauza minților încuiate, din cauza membrilor de familie care consideră că așa ceva nu se face. Ce nu se face mai exact este să te bagi în intimitate unei familii. Tatăl Marei și cu mine ne-am despărțit, dar continuăm să fim o familie. Suntem familia Marei. După datorie, urmează valorile și convingerile. Am stârpit convingere după convingere. M-am îndoit de. Le-am analizat. Le-am reinterpretat. Le-am anulat. Convingerea că despărțirea nu înseamnă și absența unui părinte îmi aparține. Din când în când, Mara are nevoie de timp împreună cu mama și tata. Timp cu mama, da. Timp cu tata, da. Timp cu mama și tata, da. Aici am depistat cele mai periculoase blocaje la adulți. Adulții pretind să sacrifici copilul din cauza convenționalului, dar mai ales pentru că e un monstruos disconfort ca foștii și actualii parteneri să stea pe același loc. Vedeți, mie nu-mi pasă! Am grijă. Explic. Mă port cât pot eu de frumos. Nu renunț la familia Marei din cauza mofturilor adulților.

Mai petrecem timp împreuna, tatăl Marei, Mara și cu mine, pentru că ne place. Râdem împreună. Firește, ne și certăm. Împreună suntem acasă. Acasă înseamnă atâtea lucruri. La noi e vorba despre un sentiment. Când Mara întinde mâinile și ne ține pe amândoi de mână, atunci simțim că ceea ce e corect s-a înfăptuit.

Despărțirea dă altă formă familiei unui copil. Dispoziția va fluctua. Oricât de greu o să fie, un părinte are o datorie. Să-și crească pruncul împreună. Copiii înțeleg. Copiii acceptă regulile. Copiii vor doar să fie băgați în seamă și iubiți.

Ce părere ai despre, Mara? Mereu îi cer părerea. Verific cu ea ce a înțeles. În ultimul timp pricepe înainte să aduc orice explicație. Mai adaug. Mai corectez. Știu, mama, știu.

Chiar știe.

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura

De 10 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-a murit un prieten acum câțiva ani. Este vorba despre Sorin Oncu. Sorin a fost pentru mine un anumit gen de prieten. Sorin îmi dădea. Ne așezam la vorbă. Indiferent de subiect, lipsit de adâncime sau solemn, Sorin îmi dădea o perspectivă. Nu emitea judecăți. Râdeam înainte de toate. Nu-l mai am.

După moartea lui am creat această categorie: Prieteni care dau perspective, care te ajută să crești, care te înnobiliează. Sunt rari. Cosmin Haiaș ocupă un loc în această categorie. Asta dacă nu ajugem să discutăm despre carne. În ultimul timp mereu ajungem să discutăm despre carne. Aproape nu-l mai am nici pe el.

La rândul meu, mă situez în această categorie. Dau perspective. Ajut. Înnobilez. De ceva timp dau mai mult. Primesc mai puțin. Mi-e ciudă. Obosesc repede. Analizez. Compar. Relațiile de prietenie s-au dovedit indispensabile în viața mea. De când îmi amintesc, mereu am avut prieteni. Am avut relații de prietenie normale. Am avut relații de prietenie bolnăvicioase. Am avut relații de prietenie instructive. Am avut. Am.

Am pierdut prieteni pe drum. E firesc. N-am știut că ține de firesc să renunți la oameni. Am învățat pe pielea mea. Am grijă să-i menționez Marei, când circumstanțele mă forțează, că uneori prietenii coboară între stații. Un prieten semnifică o a doua casă. Casa și prietenul ocrotesc și sprijină. În casă ești în siguranță. Lângă un prieten te simți în siguranță. Prietenul mai are o calitate. Să spună ceea ce gândește. Când mai ajung uneori în grupuri străine, iar cineva îmi atrage atenția într-un mod neplăcut, îmi chestionez interlocutorul din imediata mea aproapiere. Nu are prieteni? De ce pun această întrebare? Pentru că e datoria unui prieten să redea prin cuvinte când o luăm razna. Toți o luăm la un moment dat. Te-ai îngrășat. Arăți ca un pom de Crăciun. Ai fost nepoliticos. Nu ai procedat corect. Te minți singur etc.

Când cineva care te iubește exprimă neplăceri, trece cu vederea atacul imediat, îmbufnarea de a doua zi și impertinența copilărească. Trece cu vederea o perioadă, un timp, o vreme, o epocă. Dacă nimic nu se schimbă, atunci urmează stația. Cineva coboară. Cineva urca. Rămâne compartimentul gol.

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura. Un prieten să învețe să formuleze. Să nu reproșeze. Să-și anunțe durerea. Să nu critice. Să redea nemulțumirile. Să nu renunțe imediat. Să insiste până când vorbește singur. Când ajungi să vorbești singur, atunci nici stația nu mai e relevantă. Oprești trenul.

Azi privesc relațiile de prietenie din interes cu alți ochi. Consider că aceste relații stigmatizate necesită o reevaluare. La cinci ani ne împrietenim pentru că locuim pe aceeași stradă. În școala primară ne împrietenim că purtăm același tricou. La liceu ne apropie o preferință muzicală. După 35 de ani ce ne pune pe același loc? Să-ți lași sufletul atins după 35 de ani este extrem de greu. Avem deprinderi fixe și precise. Educația și tabieturile ne ridică și ne strică. Nu în aceeași măsură, firește! Un interes ne pune aproape. Durata interesului concide uneori cu durata prieteniei. Lamentarea de după e copilărească. Te perpelește dorul după o persoană care nu știe să tacă lângă tine? După o persoană care nu-ți dorește prezența, nu-ți apreciază mintea, nu râde la glumele tale? Răspunsul este nu. Nu te perpelește dorul. Psihologic, după cărțile citite, este vorba despre victimizare și martirizare. O victimă deține puterea obișnuinței. Un martir atrage atenția.

Prieteniile din interes mă liniștesc. Știu de ce merg la o întâlnire, de ce vorbesc, de ce mă străduiesc. Nu e nimic greșit. Cum știu prea bine când cineva îmi cinstește prezența. Cum știu? The eyes, chico, they never lie! Exact! M-am uitat și la Scarface în aceste luni.

Viața. Așa cum o știm. Așa nu o mai știm

De 9 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Viața s-a schimbat. Așa cum o știm. Așa nu o mai știm. Ne spălăm mai des pe mâini. Mă spăl mai des. Un virus a închis în casă Lumea. Specia s-a adaptat. Individul a luat-o razna. Eu am uneori zile cu ore teribile.

Din martie până la început de iunie, am observat atitudini. Peretele de pe facebook a fost un excelent loc de pândă. Curgeau părerile despre virus. Prima ordonanță mi-a provocat un scurt și intens atac de panică. Mi-am imaginat pentru câteva secunde spitalizarea. Mi-am permis să bocesc. Mi-am creat o rutină. M-am cufundat în activități casnice. L-am citit pe Heiddeger. Nu am dezinfectat niciodată ambalaje. Nu am purtat mască până nu a devenit obligatorie. Nu am ieșit din casă decât pentru cele necesare.

Am priceput. Un virus necunoscut amenință viața. Am rămas potolită în reacții. O fi sau o nu fi sfârșitul lumii așa cum o știm?! Dacă e, prefer să particip. Dacă nu e, prefer să particip. Aleg acțiunea în locul pasivității. În toate aceste luni mi s-au modificat visele, iar într-o zi, în timp ce duceam gunoiul, un hipogrif a zburat prin scara blocului. De o săptămână mă uit cu Mara la Harry Potter. Realitatea și fantezia s-au împletit. Nu sunt sigură care a deformat pe care. Mi se întâmplă des să le suprapun.

Mara a mai crescut. E într-o fază. Dar de ce eu? Dar de ce acum? Nu vreau. Nu am chef. Cum visează cei care scriu fantezie? Au amestecat toate lumile știute și imaginate de om. La un moment dat în Harry Potter, m-am trezit cu gândul la Huxley, Atwood și Llosa. Detestabila dictatură e o sursă de inspirație.

Am intrat în casă, după ce am aruncat gunoiul, și am închis ușa cu zâmbetul pe față. De la Anne Frank la Harry Potter, un titlu posibil pentru un jurnal al acestor luni. Mara are nevoie de socializare. Eu am nevoie de socializare. Mara se joacă prea mult pe telefon. Eu mi-am observat prea mult trăirile psihice. Mă simt tristă, dar aș putea fi veselă. Oamenii sunt speriați de Moarte. E un moment care o să vină. Aproape am tras o concluzie. Moartea e un cadou. Vă amintiți acel cadou din copilărie de la mama? Nu ce vă doriți, ci ceea ce aveți nevoie? Așa e și moartea. E necesară. Să ne odihnim după lungi ani de năucitoare conflicte sufletești.

Azi a plouat. Am deschis ferestra, iar picurii formau o perdea. Iubesc ploaia de vară. După ce s-a oprit, a ieșit soarele. Cerul părea spălat cu Clin și cârpe speciale de geam. Nu-mi lipsesc oamenii. Am nevoie de. Și eu sunt într-o fază. Ascult mai mult. Tac mai mult. Tot reușesc să vorbesc mai mult decât aș vrea. E un moment să mă apuc să scriu în manuscris.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mulțumesc, Alexandru Bălan. Faptul că ai spus cu voce tare ce gândesc prea mulți bărbați mă bucură

De 4 iun., 2020 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vreau să încep acest articol cu mulțumesc. Mulțumesc, Alexandru Bălan. Datorită ție, nu din cauza ta, toată lumea vorbește despre cât de greșit este raportul sexual dintre un adult și un minor. Faptul că ai spus cu voce tare ce gândesc prea mulți bărbați mă bucură. Putem de aici să ne apucăm de treabă.

Prima și cea mai importantă treabă, mai ales a femeilor, este să nu mai ignore. Toate știm, toate închidem ochii. Există vreo femeie pe lumea asta care să nu fi auzit o glumă despre viol? Sau. Să nu fi avut habar despre o relație nepotrivită dintre un adult și un copil? Dar. Nu e treaba lor. Nu e treaba mea. Replica sigur vă e familiară.

Istoric, viața femeii s-a îmbunătățit prin lupte. Femeile au luptat să fie oameni. Să aibă drepturi. Să fie educate. Femeilor li s-a dat. Sexual, până mai ieri, femeile nu aveau orgasm. Când li s-a recunoscut orgasmul, atunci a început o nouă epocă. A părut că bărbatul a dat un pas înapoi. Într-un fel, viața de familie s-a reorganizat. În loc de o părere, unica părere, a venit și a doua părere. Tu ce crezi despre asta? A trebuit să întrebe bărbatul. Nu a vrut, a fost forțat de împrejurări și circumstanțe.

Femeia nu a mai vrut să se căsătorească de la 16 ani. Femeia a refuzat de soț bărbatul care îi putea fi bunic. Dau două exemple din literatură: Lolita și Otilia lui Călinescu. Femeia a schimbat regulile jocului, dar nu jocul. Jocul a rămas același. Bărbatul poftește în continuare la carne fragedă.

Mărturisesc. Nici măcar nu mă interesează gândurile bărbaților. Să poftească. E instinct. Să se abțină. E civilizat. E atât de simplu. Vaginul unei fetițe e interzis. Vaginul unei adolescente e ilegal. Pentru că nu bagi funia prin urechile unui ac de cusut.

Am dus zeci de discuții pe acest subiect. De fiecare dată m-am îngrozit. Am presupus la un moment dat că vremurile s-au schimbat din adolescența mea. Fete de 16 ani aveau relații cu bărbați de 30 de ani. Un bărbat de 30 de ani din adolescența mea ocupă în prezent o funcție importată în oraș. De câte ori îl văd sau mi se vorbește despre, mi se face greață. Lumea știe, dar. Am ajuns la gândirea bărbaților și la atitudinea femeilor.
Bărbații: Ele o cer.
Femeile: Nu e treaba mea.

Dacă te naști de sex feminin, atunci pe la vârsta de 12 ani începe să ți se retragă bunăvoința. Corpul suferă schimbări. Mintea adună informații la întâmplare, fără nici o ordine, prioritate sau semnificație. În unele familii, mama refuză să discute despre ceea ce se întâmplă. Fetele cresc, instinctul câștigă teren și ajung peste noapte curve. Și prințesele se trezesc peste noapte curve. Pentru că s-au schimbat regulile jocului, dar nu jocul. Indiferent dacă părinții discută sau nu despre sex cu copiii, dorința trupească e în ei. Cum e și firesc. Dorința i-a adus pe lume.

Lăsate de capul lor, fetele acționează fără reguli. Dacă nu-i explici unei fete despre plăcere, cum să priceapă neplăcerea? I-am atras atenția Marei despre un anumit comportament. De unde să știu, mama?! Nimeni nu mi-a spus. Exact! De unde să știe copiii despre pericolul care-i pândește dacă nu le repetăm zilnic ca niște mori stricate?

Bărbații poftesc la fetițe. Bărbații seduc adolescente. Mamele de băieți să insiste cu relatări despre sexul prin constrângere și consecințele lui. Să pedepsească glumele despre viol. Adolescenții le fac. Eu i-am auzit cu urechile mele. I-am povestit unui adolescent cu lux de amănunte ce se întâmplă cu un vagin atunci când intră ceva în el fără lubrifiere. Cred că acum o să se gândească de două ori. Mamele de fete să insiste cu discuții despre corp, îngrijire, vestimentație, exprimarea voinței. Să le învețe pe fete să-și iubească corpul, să-l apere, să-l transforme în casa sufletului. Să vorbească despre sex, plăcere și consecințe.

Înainte de punct. Vorbiți despre sex cu copiii. E o nevoie, o obligație și o responsabilitate.

Foto: Diana Bodea

Renunțarea nu e o opțiune. Sinuciderea este o anomalie

De 3 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Visez urât. Seara evit să mă pun în pat. Sau. Mă pun în pat și mă smiorcăi puțin. Dimineața mă trezesc greu. Mă ridic. Stau în marginea patului. M-aș așeza la loc. Motan se alintă la picioare. Mara își strigă din cealaltă cameră meniul. Ouă, sandviș sau cereale? Pot cereale, te rog frumos! Te rog. Te rog. Da, poți. Nu, nu poți. Depinde. Ea ar devora cereale în fiecare zi.

Cu ceaiul în mână, merg la fereastră. Mesele de la piață sunt toate ocupate. O pisică neagră traversează acoperișul de pe imobilul din față. O pisică neagră, ce interesant! O s-o folosesc într-un articol. Sinucigași. În timp ce urmăream pisica cu privirea, chibzuiam la sinucigași. De ce unii o fac? De ce majoritatea nu acceptă suprimarea propriei vieți?

Mama, de ce poartă adolescenții hanorace? Mara mi-a adresat întrebarea din dreapta mea. N-am simțit-o când a venit lângă mine la fereastră. A ieșit din cameră, de la cursul online să-mi ceară mere. Pot mere tăiate? Te rog, te rog. Da, poți. Un grup de adolescenți s-a aciuat în colț la Profi. Poartă hanorace, se împing, râd, fumează.

Tai merele felii. Sunt mai gustoase așa. Dacă mă iau după Mara. Las castronul pe pat. În unele zile, Mara alege să stea întinsă în pat la curs. La fereastră, pisica nu mai este pe acoperiș. În cap, gândul a rămas la sinucigași. Faptul că oamenii nu acceptă suprimarea propriei vieți trece dincolo de prescripțiile bisericești. E păcat! Numai Dumnezeu decide când părăsim acest pământ. Nu dilemele morale ne-au scos din peșteri, ne-au trimis la vânat, ne-au inspirat să cultivăm grâu.

Viața oamenilor primitivi m-a pus pe gânduri. Ce anume i-a motivat să rămână în viață? Au stat în peșteri cât afară au existat prădători mari. N-au abandonat. Au ieșit din peșteri. Au ridicat colibe. S-au legat de o bucată de pământ. Au cultivat. N-au abandonat. De-a lungul vremurilor, oamenii au trăit în niște condiții înfiorătoare. Medicii operau, dar nu se spălau pe mâini. Într-o cameră locuiau zece sau cincisprezece inși. N-au abandonat. Părinții și-au vândut copiii. Fetițele și băiețeii s-au prostituat. N-au abandonat.

E în noi. Nu are nici o legătură cu exteriorul și tot ce a creat omul pentru a-și sprijini vulnerabilitățile. Ceva în noi, o glandă, un nerv, un hormon, ne impune să trăim. Renunțarea nu e o opțiune. Sinuciderea este o anomalie. De aceea cei mai mulți nu o acceptă. Sinuciderea ține de o construcție intelectuală. Omul a ieșit din peșteri bazându-se în primul rând pe instinct. O construcție superficială ca sinuciderea revoltă reflexele înnăscute.

Îmi spui? Ce anume, Mara? De ce poartă adolescenții hanorace și își trag mânecile peste degete? Or fi cool. Nu-și iubesc corpul. Caută acceptare într-un grup. Vor să treacă neobservați. Nu știu exact.

Aș putea să reiau Demonii lui Dostoievski. Mă interesează justificările lui Kirillov.

Foto: Bogdan Mosorescu

Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov

De 28 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi se pare greșit să privești pe geam la blocuri. E greșit. Așa scrisesem. Am șters. Am corectat. Mi se pare greșit. Mie, mi. Vine uneori o lumină de culoarea șofranului și blocurile capătă o anumită substanță și un sens. Mi se pare greșit să usuci hainele în camera în care dormi. Mie, mi. Așternuturile albe de pat, întinse pe uscător, pe scaun sau pe ușă, în lumina de culoarea șofranului sau într-o lumină simplă, mă atrag ca orice pânză semnată Picasso.

Îmi place Picasso. Înainte să pot aprecia tehnica, m-am apropiat de chipurile descompuse în părțile elementare: nasul, ochiul, gura. Am auzit. Așa desenam și eu în clasa a V-a. Am primit mesaje. Așa desenam și eu la școală. Mi s-a mărturisit. Așa desenam și eu. Am răspuns. Dar unul singur e Picasso!

Când eram mică, clasa a III-a, clasa a IV-a, m-am opărit la picior. Am rămas fără piele pe laba piciorului. Am ajuns cu tata și vecinul nostru turc, într-o Dacie bleu, dacă nu mă fentează memoria, la o doamnă, un fel de vraci. Înainte să mă dea cu cremă, a muiat o bucată de vată într-un ceai și a stors pe rană. Mi-a luat durerea cu mâna. Am experiența expresiei. Într-un mod similar, contactul cu portretele lui Picasso mi-a luat durerea cu mâna. Să desenezi nu înseamnă să reproduci. Să desenezi este în primul rând o manifestare a simțurilor. E la interior. Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov. Sigur că e mov! Sigur că poți să depășești linia. Sigur.

Picasso m-a ajutat să integrez imperfecțiunile în viața de zi cu zi. Întind așternuturile albe prin casă. Mă opresc. Privesc. Ce desen elegant! Dar eu nu desenez. Eu scriu. Mi-am propus să scriu despre cearșafurile albe, despre farmecul lor. O să vă las acum. E târziu. S-ar putea să încep să bat câmpii. Deja am căscat. Mara refuză să doarmă. Pisicile se aleargă. Nu-mi mai găsesc cuvintele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu nu m-am iubit de la început cu simpatie. Eu m-am iubit detestându-mă

De 27 mai, 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

A fost una din acele zile. După ce mi-am băut paharele de apă și așteptam să treacă cele trei minute necesare pentru un ceai verde perfect, am băgat lenjeria de pat la spălat. Zi de curățenie! În fiecare zi, din martie, dau cu aspiratorul. Dar nu frec în fiecare zi faința de la baie sau mobila de bucătărie. Azi am lustruit gresia și faianța. Pisicile au rămas neperiate, dar și mâine e o zi.

În tot acest timp, cu capul băgat în vasul de toaletă, aplecată în cadă, în genunchi să ajung la praful depus după pat, mi-am pregătit textul în imaginar. Acum primiți un simulacru. Toate textele mele sunt mai bine create în gând. Curg ideile. Nu am grijă de verbul a fi. Când scriu reiau propozițiile. Nu! Am mai folosit verbul a fi. Înlocuiesc. Șterg. Reformulez, iar ideile o apucă pe alte cărări ale gândirii.

Am mai rărit-o cu pilatesul. Mai nou arunc izoprenul pe jos și mă așez pentru un plank. Dimineața mă zgâiesc în oglindă la mine. De la riduri trec la abdomen. Suspin. E un subiect care se repetă la întâlnirile mele cu femeile: îmbătrânirea. Nu știu cum s-a întâmplat! Am împlinit 40 de ani. Mintea mea s-a oprit undeva la 28 de ani. Ascult. Le cred. Zâmbesc. Răspund. Nu m-aș întoarce pentru nimic în lume la altă vârstă. Îmi place enorm de mine acum. Într-adevăr nu mai am abdomen. Am în schimb o minte rafinată.

Să vă povestesc despre mine la 20 de ani din perspectiva corpului. Aveam un abdomen formidabil. Îmi ascundeam picioarele. Nu-mi iubeam trupul. Îmi era rușine cu el. Forma sânilor mă stânjenea. Mintea producea explozii false de inteligență.

Să vă povestesc despre mine la 36 de ani din perspectiva corpului. Am un abdomen rotunjor. Nu-mi ascund picioarele. Îmi iubesc trupul. Îl respect. Sânii s-au împlinit în aceeași formă detestabilă. Mintea produce explozii autentice de inteligență.

Domnul profesor Ilie Gyurcsik ne-a mărturisit la un curs în amfiteatru. Mereu mi-a plăcut să fiu la vârsta avută. Nu mi-am dorit să fiu mai tânăr. Nu mi-am dorit să par mai matur. Am ținut minte aceste vorbe. Mai puțin formularea exactă a domnului profesor.

Femeile încep să-și modifice vârsta de la primul sân ușor conturat. Aproape fără excepții femeile încep. Femeile vor să pară mai mari până în ziua când vor să pară mai tinere. De la o manifestare infantilă trec la o manifestare grotescă. Un sentiment de penibil mă încerca atunci când stăteam lângă o domnișoară copleșită de o maturitate închipuită. Un sentiment de penibil mă încearcă atunci când stau lângă o femeie copleșită de o tinerețe închipuită. Fiecare vârsta are avantaje și dezavantaje. Un truism! Mintea stabilește existența originală.

Suspin după abdomenul meu de fată, dar gândirea mă răsplătește cu stări de bine și iubire de sine. Eu nu m-am iubit de la început cu simpatie. Eu m-am iubit detestându-mă. Am lăsat totul în urmă. Acum o să mă umflu în pene. Nu mai am abdomen de invidiat, dar nu am fost niciodată mai senzuală. Vedeți?! Mintea a făcut posibilă această atitudine.

Foto: Bogdan Mosorescu