by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Curs de filozofie povestită XIV

De 27 feb., 2014 2 Cursuri povestite , , , , 0

Boala nu mă părăsește, probabil îi sunt o gazda prea bună, iar eu par să mă micșorez cu fiecare zi care trece.
În această nouă dimensiune, reiau cursul de filozofie povestită. Urmează să povestim despre iluminismul francez.

Atenție! Textul nu o să fie tocmai scurt.

Iluminismul francez se concentrează în 7 puncte.
1. Răzvrătirea împotriva autorităților
2. Raționalismul
3. Ideea iluminismului
4. Optimismul cultural
5. Întoarcerea la natură
6. Creștinismul umanist
7. Drepturile omului

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, centrul filozofic al Europei s-a aflat în Anglia, spre mijlocul secolului în Franța și spre sfârșitul secolului în Germania.
Există gânduri care le sunt comune filozofilor francezi ai Iluminismului, dar o să ne concentrăm asupra celor 7 puncte însemnate.
Nume importante: Montesquieu, Voltaire, Rousseau.

O primă deviză: răzvrătirea împotriva autorităților.
Mai mulți filozofi francezi iluminiști vizitaseră Anglia, care, în anumite privințe, avea o gândire mai independentă decât patria lor.
Filozofii englezi au fost o sursă de inspirație, în primul rând Locke.
În Franța, filozofii au intrat treptat în lupta împotriva autoritarismului. Era important să dai dovadă de scepticism față de adevărurile moștenite. Credeau că individul trebuie să găsească el însuși răspunsul la toate întrebările; o acțiune care se inspiră din Descartes.
Apelul la luptă se îndrepta împotriva puterii
– bisericii
– regelui
– nobilimii
În anul 1789 a venit revoluția.

Următorul cuvânt de ordine: raționalismul.
Filozofii iluminiști credeau în rațiunea omenească. Noua știință – natura era organizată rațional. Misiunea consta din crearea unei baze pentru morală, etică și religie care să fie conformă rațiunii neschimbătoare a omului. Asta a dus la ideea iluminismului, iar acesta este cel de-al treilea punct.

Trebuie ca masele largi populare să fie luminate, condiția pentru o societate mai bună.
S-a acordat atenție educației. Pedagogia a fost constituită ca știință în epoca luminilor.
Marele monument al Iluminismului este un important lexicon, Enciclopedia apărută între 1751-1772, în 28 de volume.

Punctul următor: optimismul cultural. Filozofii iluminiști spuneau că numai atunci când rațiunea și știința vor fi suficient de răspândite omenirea va face progrese.
Să ne întoarcem la natură. Prin natură, filozofii iluminiști înțelegeau rațiune. Rațiunea i-a fost dată omului de natură.
Biserica și civilizația nu sunt date de natură.
Îndemnul Înapoi la natura provine de la Rousseau.
Natura e bună, iar omul e bun de la natura sa. Tot răul s-ar afla în societate. Rousseau voia să-i lase pe copii să trăiască pe cât mai mult posibil în starea lor naturală de nevinovăție.
Ideea unei valori proprii a copilăriei își are originea în epoca luminilor.
Și religia trebuia adusă în conformitate cu rațiunea naturală a oamenilor. Mulți luptau pentru ceea ce noi numim o concepție de creștinism umanist, punctul șase de pe listă.
Filozofii iluminiști voiau să elibereze creștinismul de dogmele iraționale sau principii ale credinței care se adăugaseră de-a lungul istoriei Bisericii mesajului atât de simplu al lui Isus.
Deism – concepție conform căreia Dumnezeu a creat lumea, dar El nu se revelează acestei lumi.

Rămân drepturile omului, ultimul punct. Filozofia franceză a luminilor a fost orientată practic.
Au luptat pentru drepturile naturale ale cetățenilor.
Au luptat împotriva cenzurii – libertatea presei.
În ceea ce privește religia, morala și politica, trebuia asigurat dreptul individului de a gândi liber și de a-și exprima vederile.
Au luptat împotriva sclaviei negrilor și pentru un tratament uman aplicat celor care încălcaseră legea.
În 1789 principiul inviolabilității individului și-a găsit locul în DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI CETĂȚEANULUI adoptată de Adunarea Națională Franceză.
Filozofii iluminiști au stabilit legi care să fie comune oamenilor pentru că s-au născut ființe omenești. Asta înțelegeau prin drepturile naturale.
Revoluția de la 1789 a stabilit o serie de drepturi pentru cetățeni, dar cetățeni erau considerați numai bărbații.

În 1787, Condorcet(1743-1794) a publicat o scriere despre drepturile femeii. El acorda femeilor aceleași drepturi naturale ca și bărbaților.

În timpul revoluției de la 1789 femeile au luat parte activă împotriva vechii societăți feudale. Femeile nu au primit însă drepturi. După revoluție s-a stabilit iarăși vechea dominație a bărbaților.

Olympe de Gouge a publicat o Declarație cu privire la drepturile femeilor. Ea a fost executată în 1793 și femeilor li s-a interzis orice activitate politică.

Ne reîntâlnim pentru Kant.

Dacă mă iubești

De 24 feb., 2014 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă aflu bolnavă de două zile, iar faptul că notez aici o întâmplare atât de superfluu pentru blog, ține de un aspect al bolii: febra.
Am delirat. Un delir care m-a proiectat în Grădina Raiului. Am privit în jurul meu până am găsit ce căutam, pe Adam și pe Eva.
Adam și Eva erau întinși pe jos, ea pe spate, el pe o parte, cu mâna sprijinindu-și capul.
Și atunci l-am auzit rostind: dacă mă iubești, o să-i zici Tatălui că șarpele te-a îndemnat să mănânci un măr, nu eu. Mă iubești?
Da, Adam, te iubesc.
Aha! Așadar, replica asta își are originea chiar în Grădina Raiului.

E un text delicios, amuzant, pe care nu trebuie să-l demonstrăm ca adevărat. Crede și nu cerceta, cam așa.

Victorie, femeia își vinde singură trupul

De 21 feb., 2014 24 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am mai spus asta, susțin adopția. Sunt pro avort. Nu știu dacă am mai spus asta. De fapt susțin adopția deoarece sunt pro avort.
Afirmația mea s-ar putea să dezamăgească unele persoane care mă citesc. I-aș ruga pe fiecare să aibă puțină răbdare. O să-mi argumentez părerea și sentimentele.
Am constatat de-a lungul timpului, că pe lângă fețele bisericești, bărbații sunt aceia care condamna avortul cu neînduplecare.
Biserica condamnă avortul, dar binecuvântează războiul, bărbații condamnă avortul, dar de-a lungul timpului educația și cultura lor nu presupunea sentimente pentru o sarcină extraconjugală. Nimic nu-l obliga pe bărbat sau îi strica dispoziția dacă lăsa o prostituată gravidă.
Nu aș vrea să reiau condiția femeii în istoria umanității, situația ei. Aș vrea doar să-mi susțin părerea.
Sunt pro avort.
Dintotdeauna, femeia a fost supusă speciei. Femeia a fost și rămâne responsabilă de perpetuare. Trupul ei a reprezentat dintotdeauna un obiect de care se dispune, dispune și va dispune specia, a dispus tatăl sau fratele, soțul, iar în cele din urmă, dispune însăși femeia.
Dreptul femeii emancipate stă în puterea ei de a-și vinde singură trupul. Înainte, iar înainte descrie chiar secolul XX, trupul femeii, căci psihic descria anihilarea, semnifica doar un schimb de putere între tată și soț. Femeie descoperea libertatea, o presupusă libertate, în instituția căsătoriei.
Mamele noastre sunt familiare cu această vorbă: mărită-te, așa o să poți să ieși seara, să te distrezi, să-ți permită societatea o bună reputație.
Eu sunt bucuroasă de vremea mea, de faptul că pot să-mi vând singură trupul, de faptul că pot întoarce spatele societății, de faptul că a fi numită curvă reprezintă o insultă și nu o situație.
Am crescut cu povești despre situația femeilor dinainte, femei alienate, femei servitoare, femei dependente de bărbat.
Cunosc o femeie, prezentul o cuprinde cu un păr alb, bunică devotată sau poate nu, mamă a trei copii și femeie cu 25 de avorturi la număr. Niciodată nu mi-a plăcut femeia aceea, întotdeauna am considerat-o rea, aproape inumană cu toți copiii din jurul ei.
Am judecat-o, și am judecat-o greșit. Eram copil, sunt femeie azi cu un acces nelimitat la informație, informație necenzurată de biserică și de bărbat.
Oare doamna de care vă povestesc, este unica responsabilă de acele avorturi? Atâta plăcere, atâta concupiscență să descrie făptura ei? Nu aș îndrăzni să întreb. Doar că acum presupun că toate acele avorturi au ucis toată maternitatea, toată bunătatea și blândețea unei mame.
Înainte vreme, chiar vremea mamei mele, femeile munceau la program, creșteau singure copiii, țineau menajul în casă. Femeia descria amanta, servitoarea, doica. Nimic nu descria echilibrul în munca ei. Nimic. Iar în familiile sărace femeile își băgau andrele în uter, beau săpun, bere fiartă, toate tehnici băbești să scapi de o sarcină nedorită.
Și societatea te condamna de crimă.
Crimă?
E o crimă faptul că trupul unei femei, prin specie, îi devine dușman? Ce a fost și este moral în educația unui bărbat care se bucură de autonomia trupului lui și se înfruptă din trupul moale și cald de femeie fără grija speciei?
Avortul descrie economia și politica la fel cum descrie o viață întreruptă. Niciodată nu o să pot să susțin că avortul este o crimă, ci o alegere. Dacă s-ar alege bine, nu ar exista copii abandonați, orfelinate și centre pline de copii abuzați și maltratați, copii de care prea puțin le pasă acelora care fac din avort o crimă.
Nimeni nu duce grija sufletelor fără mame, dar duc grija embrionului, duc grija războaielor unde oamenii de dezumanizează.
Da, sunt pro avort, sunt proprietara propriului corp și mă bucur că trăiesc vremuri în care reprezint și vânzătorul, și marfa.
Eu, doar eu pot alege cui mă vând.
Asta este o victorie, și nu a femeii, ci a omului.
Din păcate, femeia încă trebuie să amintească societății că este om.

Despre celălalt

De 20 feb., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.

Gheorghe Mosorescu

De 19 feb., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am un unchi pictor. Acest fapt sigur l-am mai notat pe blog. Numele lui este Gheorghe Mosorescu. Și numele lui sigur l-am mai pus sub ochii cititorilor. Ce nu am scris pe blog.
Unchiul meu are 60 de ani. Eu am 30. El a plecat de acasă pe când era fecior. Da, fecior. Când a plecat el să studieze artele, vocabularul românilor utiliza cuvântul fecior, unchiul încă îl mai folosește, chiar și când dă interviuri.
Am menționat vârstele deoarece au importanță. Copil fiind, aveam cunoștință de un unchi pictor, plecat departe de casă, tocmai la Brăila unde lucrează ca scenograf la teatrul Maria Filotti. Când ajungeam cu toții pe același loc, de două ori pe an, de cele mai multe ori doar o dată pe an, nu puteam niciodată să-i vorbesc. Neputința mea descria o inhibiție care a ajuns subiect de glumă.
Hai, Dunia, hai, vorbește și tu ceva cu unchiul tău!
Toată copilăria și toată adolescența nu am vorbit însă, dar am recuperat. Luni, în 10 februarie, am participat la un vernisaj al unchiului meu la București. Niciodată nu am reușit să ajung, deși expoziții au existat, inclusiv în orașul natal, la Severin.
Luni seară, cocoțată pe tocuri, cu pălărie și ruj roșu, am vorbit, am glumit și m-am fotografiat cu unchiul. Mătușa, soția unchiului, a sesizat și s-a mirat de locvacitatea mea cu și în prezența lui.
Știu exact câte ore am petrecut la Expoziția Taberei Partizani Deltă de la Căminul Artei deoarece tocurile m-au obligat să mă uit frecvent la ceas. Patru ore. Patru ore în care, pe lângă zgâitul pe pereți la simeze, am ascultat discursul unchiului și al lui Pavel Șușară.
Am reținut că azi, în pictură, peisajul constituie o îndrăzneală, o nebunie. Notă păstrată de la unchiul meu. Pavel Șușară a împărțit iubitorii de peisaj în trei categorii, pictorul oglindă, pictorul cameleon, iar a treia categorie îmi scapă.
După discursul care a deschis expoziția, s-au format grupuri grupuri în care a continuat să se vorbească despre artă. Am râs și am cochetat într-o unică dimensiune, frumosul. Asta până când în jur de nouă seara am simțit că mă lasă picioarele la propriu și am părăsit galeria pentru o nouă destinație: Carul cu bere.
De aici, o altă poveste. Poate altă dată divulg flecăreala de la restaurant.

Notă: Expoziția Taberei Partizani Deltă reunește 11 pictori din Brăila și Galați și se poate vizita până în 23 februarie.

IMG_8929

S-a întâmplat ceva pe blog

De 18 feb., 2014 21 Colaborari, Trăiri afective ale mele , , , , 0

S-a întâmplat ceva pe blog. Din când în când, dar în niște momente atât de bine venite, găsesc un mail care se datorează activității de pe această platformă în care îmi șlefuiesc ființa din 2007.
Zilele trecute am descoperit un mail de la editura Univers care mi-a propus o colaborare.
De ce mi s-a propus această colaborare?
Mi s-a propus această colaborare deoarece am devenit un personaj, mi s-a răspuns. În urma cursurilor de filozofie, curs de filozofie pe care-l fac după Lumea Sofiei de Jostein Gaarder, carte tipărită la editura Univers, și a acelei dimineți altfel pe blog, editura, printr-un reprezentat, mi-a trimis niște cărți pentru mine și pentru cititorii mei.
Editura, cititorii cunosc faptul că eu împart cărți cu drag tuturor celor pasionați de literatură, de imaginație, de poveste, de sine, de a transcende.
Am acum în fața mea următoarele cărți: Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen, Accesorii pentru paradis de Marie-Jeanne Urech, Ținutul sălbatic de Monique Proulx și Istorii despre literatură și orbire de Julian Fuks.
De data aceasta cer însă ceva cititorilor mei. Ofer aceste cărți cu o condiție. Au 3 săptămâni la dispoziție, de la primirea cărții, să-mi scrie o impresie despre ceea ce au descoperit între file. Am nevoie doar de un comentariu și o adresă de livrare, iar după 3 săptămâni o unică impresie. Atât de simplu. Nu e nevoie să fie citită cartea în întregime, nu se așteaptă un rezumat, o critică, un eseu, doar o frază care să descrie starea cititorului.
Am încredere. Am încredere în iubitorii de carte, în cititorii mei, în senzațiile pe care doar cărțile sunt în stare să le provoace.
Și cărțile merg la…

Și luni e tot joi, dar și vineri

De 17 feb., 2014 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Gata! Cred că s-a scris și textul cu școala de altă dată. Construcția pare să se distrugă însă. În primul rând nu există un sprijin. Vin doar păreri personale de la mine, de la cititori, dar părerile noastre semnifică doar frustrări, refulări.
Avem un numitor comun: bătaia și umilința.
Umilința s-a practicat și în trecut, se practică și azi.
Da, e unealta oamenilor slabi.
Din toate comentariile, nu pot face o listă cu argumente pro sau contra. Frustrările consumă și ne consumă, dar nu evidențiază nimic. Un alt cuvânt la care ne-am oprit: familia.
Educația se face în familie, profesorii vin să lucreze cu un dat al elevului din familie.
Un aspect pe care ne-am îngrămădit cu toții descrie relația de interdependență între profesori-elevi-părinți.
Relația este dezastruoasă, imaginată ca o minge de ping pong, cu foarte puțini care-și asumă consecințele faptelor lor.
Dar asta este ceea ce trebuie să acceptăm cu toții, educația reprezintă un cumul unde valorile sunt date de părinți, de profesori și de elevi. Iar un om educat, un elev educat poartă în el fragmente de părinți, fragmente de profesori și o foarte mare parte de sine.
Elevii pot fi educați, dar niciodată să nu se aibă pretenții de dedublare, un elev nu este nici părintele său și nici profesorul său.
În punctul ăsta nevralgic ne aflăm. Ce sunt elevii știu toți profesorii, cine sunt elevii știu doar prea puțini profesori.

Școala de altă dată

De 13 feb., 2014 28 Trăiri afective ale mele , , 0

În urma unei păreri pe care mi-am exprimat-o pe facebook despre școala de altă dată, intenționez acum să deschid pe blog un discurs la care fiecare să vină cu argumente pro sau contra ȘCOLII DE ALTĂ DATĂ.

Acesta este un text care se va completa din comentariile celor interesați de subiect.

Eu spun despre școala de altă dată:
Școala de altă dată, PRINTRE ALTELE, umilea și bătea elevii.

Cabaretul cuvintelor

De 12 feb., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Timpul, prin intervenția oamenilor, poate să rămână fără sens. Oamenii au turnat timpul în ceas, în calendar, în cronologie. Ne socotim anii. Dar când nu mai socotim, nu mai măsurăm, mai are timpul sens?
Când ființa noastră doar simte, nu cumva avem de-a face cu alterarea noțiunii de timp?
Dacă stau bine și mă gândesc, semantic, oamenii au dibuit și o expresie a ființelor care doar simt, care se abandonează senzațiilor, și anume, am petrecut timp minunat.
E nevoie să ne fixăm în timp, în teluric, să nu ne pierdem bătrânețea și decrepitudinea.
Ceea ce vreau să transmit este că mie îmi place să ies din timp, să-l las fără sens, să fiu un hoț de vocabular.
Pentru a deveni un asemenea hoț am nevoie de un mijlocitor sau mijlocitori. Unul dintre acești mijlocitori este teatrul, piesa de teatru cu tot ce presupune, decor, actori, joc, subiect, idee.
Sâmbătă seară am furat sensul timpului. La Cabaretul cuvintelor, o piesă după Matei Vișniec, am simțit. Am experimentat teatrul ca pe un drog, căci mă găseam stupefiată de ceea ce primeam de pe scenă, o stare de bine care mă desprindea de toate cerințele lumii, de toate constrângerile sociale, de toate mofturile inimii, de toate capcanele minții. Am simțit. Atât. Am primit o stare de bine, două, trei stări de bine. Și nici una nu anula efectul celeilalte. Așa că s-a ivit prilejul unui abandon total, mintea și sufletul au tras cu nesaț plăcere de pe scenă.
Am aplaudat extatică cu un zâmbet larg și binevoitor pe față. Am privit chipurile actorilor și i-am admirat. Pe Cătălin Ursu l-am felicitat printr-un mesaj. Nu m-am putut abține, cuvintele se îngrămădeau, starea de bine îmi dădea ghes.
Aceasta a fost sâmbăta mea. Eu nu recomand sau de prea puține ori am recomandat să se meargă la o piesă sau alta, eu îndemn lumea să depășească limitele cunoașterii perceptibile, a transcende nu este doar un verb, și ce îndrăznesc, căci îndrăznesc, este să instig. Instig oamenii să meargă la teatru sau la orice manifestare a culturii.
Instig, provoc, stârnesc, tulbur. Nu se simte nimeni tulburat?!