Scriu, pe hârtie, pe blog, în manuscris. Am scris pe hârtie, într-un caiet mare cu coperte verzi, un fel de jurnal, dar fără să-i dau numele de jurnal. Am scris chiar și pe ușa bucătăriei cu cretă, părinții mi-au îngăduit asta. Cred că înainte să-mi permită mie, au folosit-o pentru sora mea să facă împreună unele exerciții la matematică.
Am scris și am consumat topuri de hârtie.
Întotdeauna însă mi s-a spus să nu scriu.
Mama: nu mai scrie, mă faci de rușine cu tot ce scrii.
Tata: uite ce ai scris aici, deci asta vă doriți, să mă părăsiți.
Da, nu am avut parte de intimitate. O luptă s-a iscat din scrisul meu. În general scriam cum mi-aș fi dorit eu să fie viața mea și a familiei mele. Inspirația se desprindea și din filme și cărți romanțioase.
Nu am renunțat la scris, dar ceva am păstrat. Mă faci de rușine, mă faci de rușine.
Am scris până am terminat liceul. La facultate m-am oprit. Nu am vrut în nici un fel să mă fac pe mine de rușine. Am păstrat doar cărțile, doar lectura și mereu găseam acolo dovezi care mă susțineau în decizia mea.
Mircea Eliade. Când mă gândesc la Romanul adolescentului miop îmi ard obrajii de rușine. Ce lecturi avea el la 14 ani, ce program avea el la 19 ani. Eu nici în facultate nu am stăpânit vocabularul limbii atât de bine ca Eliade la 14 ani. Erau cuvinte pe care le-am căutat și de 20 de ori în dicționar.
Am terminat facultatea fără să scriu un rând, doar lucrările mele erau apreciate sau nu. Am citit însă mult, foarte mult. În camera mea de cămin sau în camera unde am stat în chirie se găseau întotdeauna stive de cărți. După facultate, un prieten a hotărât să-mi facă blog. L-am întrebat ce este acela un blog și mi-a explicat că este un loc unde pot să scriu liniștită fără ochiul critic al părinților sau prietenilor. Aproape 2 ani nimeni nu a știut cine semnează Dunia. Iar Dunia a scris, sub protecția anonimatului, suficient timp cât să-mi solidific încrederea. Niciodată nu m-aș fi simțit pregătită s-o introduc și pe Paula, dar într-o zi, niște prieteni cu care am colaborat la diverse activități culturale, mi-au pus numele pe siteul lor și adresa de blog.
Îmi amintesc că m-am holbat la numele meu vreo 5 minute. Ochii erau plini de lacrimi, emoțiile mă năpădiseră. Dacă o să mă fac de rușine?!
De aici, o scurtă digresiune, dragi părinți, nu le mai ziceți copiilor rușine, eul lor crud și nefinisat poate dezvolta traume.
În prezent, încă mai lupt cu sentimentul de rușine și cu sentimentul de vinovăție, doar că acum educația e compensatorie, nu păguboasă.
Nu îndrăznesc nici azi prea mult, dar nu-mi mai pasă de Eliade, de adolescentul și tânărul Eliade.
Eu scriu pentru nevoile societății mele, pentru oamenii de azi care sunt expuși la facebook și la vedete manufacturate peste noapte. M-am hotărât să ascult oamenii de azi. Îmi plac poveștile din anii 1600, 1800, 1900, poveștile bunicilor și ale părinților, dar sunt ale lor, nu ale mele. Ascult de un îndemn al lui Hemingway, acela de a asculta oamenii. Și o fac de ceva vreme, astfel am avut posibilitatea să nu ratez un suspin al unei doamne de 55 de ani, care și-a pierdut serviciul acum 3 ani, da, criza economică, care ridicându-și părul de pe frunte mi-a zis: mănânc, da mănânc, ce altă bucurie mai am în viață?!
Așa că ascult, scriu, cresc paginile unei cărți despre oamenii mei de azi.
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Sedusă de Freud, iar Freud este deja o glumă
Întrebare: în ce situația sau context ați auzit pentru prima dată numele lui Freud?
Răspunsul meu: l-am descoperit făcând parte dintr-o glumă ironică.
Freud a devenit direct legat de complexul lui Oedip. Mulți oameni, de cele mai multe ori, oameni educați, sunt ironici când rostesc numele acestui psihanalist.
I-aș întreba, pe toți aceștia, dacă cunosc într-adevăr tot ce implică complexul lui Oedip, dacă au citit o carte de psihanaliză sau chiar piesa lui Sofocle?!
Îndrăznesc să presupun că mulți nu au habar despre ce vorbesc, dar folosesc o știință pentru divertisment.
Recent am terminat o carte cu prelegeri semnată de Sigmund Freud. M-a cucerit cu această frază:
Nu doresc să trezesc convingeri, eu doresc să scutur prejudecăți și să incit.
Iar prin ultimele foi ale cărții, am găsit un fragment cu care am trăit impresia că Freud poartă un dialog cu mine.
De la o introducere în psihanaliză poate vă așteptați și la o lămurire cu privire la argumentele pe care trebuie să le folosiți pentru corectarea erorilor evidente referitoare la analiză, cărțile ce ar trebui recomandate spre o mai bună informare sau chiar la care dintre exemplele lecturilor sau experienței dumneavoastră ar trebui să apelați pentru a schimba atitudinea societății. Vă rog, nu faceți nimic din toate acestea. Ar fi inutil; cel mai bine este să vă ascundeți cu totul cunoștințele mai ample. Dacă acest lucru nu mai este posibil, atunci limitați-vă la a spune că, în măsura în care sunteți informat, opinia dumneavoastră este că psihanaliza este o ramură specială a științei, destul de greu de înțeles și judecat, că ea se ocupă de lucruri foarte serioase, astfel încât nu poate fi descrisă prin câteva glume, și că ar fi mai bine să se caute o altă jucărie pentru divertismentul în societate.
Și din câte am înțeles eu, după lectura acestor prelegeri, aș vrea să le șoptesc la ureche ceva taților de fete: nu mai rânjiți și afișați o atitudine plină de grandomanie când pronunțați acest complex în societate, complexul lui Oedip le este atât de necesar fiicelor pentru o bună și normală dezvoltare a lor la maturitate.
Să lăsăm pudibonderia, ne naștem amorali, dar cu instinct sexual.
Zice Dunia
Mă întreb acum, dacă nu cumva facebookul are forța de a dezvolta anxietate. Cu certitudine afirm că facebookul reprezintă un fel de pericol exterior pentru Eu.
Amenințat de supra eu, de inconștient și de cerințele lumii exterioare, facebookul reprezentând o parte din lumea exterioară, caracterul omului se modelează în bucăți de vedetism.
Fiecare dintre noi, noi cei care ne expunem viața pe facebook am dezvoltat și am experimentat vedetismul local, aleg să-l numesc local.
Am amintit de anxietate. Da, multe persoane au un eu cocoșat de supra eu sau un eu slab, citiți care notă doriți, și atunci facebookul devine un pericol real.
Cum ne este viața amenințată? În primul rând nu există limite, iar fără limite nu există cerul, care e unica limită.
În al doilea rând oferim străinilor mult acces în viața personală, există hoți și criminali în lumea asta.
În al treilea rând, tac. Nu mai scriu nimic, Dunia a zis suficient.
Teatru, bloggeri, Adam și Eva
Stau acum și privesc pagina 203 a Istoriei religiilor, Apele și simbolismul acvatic. Nu doresc să-mi reîmprospătez cunoștințele, dar îmi sunt necesare unele fraze sau măcar una.
… apele simbolizează totalitatea virtualităților, ele sunt fons et origo (sursa și originea), matricea tuturor posibilităților de existență.
Brusca curiozitate pentru simbolistica apei își are sursa în piesa Adam și Eva pe care am văzut-o sâmbătă seara la Teatrul Național Timișoara. Am ajuns la această piesă în urma unei invitații pe care am primit-o de la Anca. Este prima invitație căreia i-am dat curs fără un minut de gândire.
Fără ezitare, mi-am reorganizat agenda activităților zilnice în funcție de această piesă precedată de o întâlnire cu Codruța, secretara Teatrului Național Timișoara, Geanina, ajutorul Codruței, și Judith care se ocupă de pagina de facebook a teatrului.
O oră jumătate, așezați aproape perfect în cerc, oameni de teatru și oameni pasionați de teatru au discutat amical despre teatru.
Am trecut în revistă semnificația teatrului, am dat semnificații noi teatrului. Bloggerii au pus întrebări, au ascultat, au dat sugestii, clopoțelul a sunat, iar lecția nu se terminase.
Pentru mine, discuția dinaintea piesei Adam și Eva a fost și o lecție care mi-a revenit printr-o experiență pe care nu o aveam: un ochi dincolo de spectacol.
La spectacol ne-am așezat având deja o stare, descriam o atitudine extatică. Debutul piesei mi-a revenit cu o sperietură, un foc de armă tras de un personaj, și cu un zâmbet, dar ce zâmbet!
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
și-și mișcă geana parcă ar zice
că ea știe ceva,
ce noi nu știm,
ce nimenea nu știe,
nici Dumnezeu chiar.
Asta zice Blaga sau credea Blaga, eu doar am zâmbit recunoscând un sens oferit prin prisma apei. Adevărul este că piesa Adam și Eva apelează la simboluri și la vechi credințe. Pe scenă s-au aflat multe trimiteri la apă și multe trimiteri la vechile credințe. Alexander Hausvater a avut la dispoziție un subiect care i-a permis să se joace foarte mult regizoral. Simbolistica, apa și cifra 7, o cifră plină de sens, cu trimitere la liniște și pace, au putut să sporească informația despre piesă fără să o încarce. Scenografia a dus responsabilitatea apei, foarte puțin și a cifrei 7, un ceas a stat totuși pe perete indicând ora 7, iar scenariul s-a jucat cu sensurile acestei cifre.
Am apreciat foarte mult interpretarea Marei Opriș și frumusețea Ramonei Dumitrean. Eternul feminin pândește peste tot, ia diferite forme, se fixează, rar merge mai departe.
Mărturisesc că nu am citit romanul lui Liviu Rebreanu, iar acum am experiența teatrală a cărții lui. Lipsa lecturii mă face incapabilă să dau o măsură adaptării, îi pot da doar o apreciere, un sentiment de plăcere datorat de ceea ce am descoperit pe scenă.
M-a încercat totuși și un sentiment de neplăcere: didascaliile, mă rog, aleg să mă folosesc de acest cuvânt. Zgomotul, instrucțiunile pe care le-au primit actorii pentru a produce atâta zgomot pe scenă îmi displac, mă agită și-mi alungă orice stare de bine.
Înțeleg că este o alegere, cu ceva timp în urmă am văzut Insula după Mihail Sebastian și Iată femeia pe care o iubesc după Camil Petrescu care conțineau aceleași note: mult zgomot.
Alegerea aceasta poate fi o direcție, o notă distinctivă a Teatrului Național Timișoara, dar mie îmi displace, totuși nu o contest.
Sâmbătă seară am petrecut câteva ore extrem de plăcute, am început cu o conversație plăcută, și am terminat în aplauze și într-o stare de bine. Teatrul face asta, dă stări de bine, cum eu tot repet și subliniez importanța stărilor de bine pentru oameni.
Bineînțeles că piesa Adam și Eva are și un subiect, dar povestea lui Adam sau a Evei, a umanității, a metempsihozei se impune descoperită individual, nu aveți nevoie decât de un bilet și de dorință.
Pentru cititorii blogului meu, cititorii din Timișoara, ofer eu un bilet, vouă vă rămâne să vă gestionați dorința și să mă anunțați când urmează să se mai joace.
Al Di Meola
Intenționam să scriu azi despre Maramureș. Am ajuns și eu în Maramureș. Azi dimineață mă trezii însă într-un gând: eternul feminin. Aseară am participat la concertul lui Al Di Meola, iar acum ascult Smetana în timp ce scriu. Am început să ascult muzică în timp ce scriu. Oamenii se schimbă.
Așadar, amân Maramureșul. Am o sarcină azi, să scriu despre concertul de aseară. Marți mi-a lăsat Tomata un mesaj dacă vreau să merg în locul ei la concert.
M-am gândit puțin, am avut o săptămână foarte aglomerată, iar până la urmă am acceptat. Aseară am participat în calitate de blogger, de aceea acum vă scriu îndeplinind o funcție, de blogger, și vă descriu câteva impresii ale omului.
Prima impresie.
Alt spațiu. Aș fi preferat un spațiu mai puțin convențional pentru muzica lui Al Di Meola. Filarmonica nu permite legănat de șolduri, iar muzica de aseară le cerea prin ritm, le-a impus chiar prin transfer.
Eu m-am fâțâit în scaun. Ce cântă Al Di Meola? Cântă jazz la o chitară cu o anumită tehnică. Nu am cunoștințe despre tehnică, am impresii și intuiții după spectacolul de aseară.
O impresie deja am formulat-o. Alta ar fi că muzica lui te duce, într-un fel te mută de la plăcerea muzicală la plăcerea carnală. Conștiința aduce cumva la suprafață imagini ale unui așternut, ale unei femei, iată, eternul feminin, ale unor petale de trandafiri, ale unui sărut pe umăr, ale unui bărbat zâmbitor, ale unui cuplu fericit și satisfăcut.
Găsesc plăcută reactivarea unor asemenea imagini pline de romantism. Utilitatea reamintirii clipelor fericite din viața fiecăruia dintre noi ne îmblânzește și ne face mai îngăduitori cu propriile așteptări.
Mi-am exersat sinceritatea cu impresiile. Despre intuiție îmi vine mai greu să formulez. Esența însă stă în descoperirea muzicii acestui cântăreț necunoscut mie. Mi-a plăcut.
Sentimentul acesta de plăcere i se datorează Tomatei. Mulțumesc.
Stări de bine cu Tudor Gheorghe și Alexandru Tomescu
E miercuri azi. Îmi tot repet asta de câteva minute. Încerc să-mi reprezint ziua asta. O văd verticală, o verticală între marți și joi, separă zilele de muncă.
E miercuri azi. Par cumva blocată, mă aflu blocată, acum când scriu, acum când încerc să dau, dar nu găsesc semnificații pentru miercuri.
Luni am fost la spectacolul lui Tudor Gheorghe, Pelerini din țara nimănui. De ani de zile am scris despre spectacolele lui, încât acum nu știu de ce cuvânt m-aș mai putea folosi ca să-i descriu vocea.
Și emoțiile mele, și ele oarecum copii ale stărilor din anii trecuți. Tot ce îndrăznesc să mai adaug ține tocmai de aceste stări, căci asta face Tudor Gheorghe, dă stări de bine românilor.
La spectacolele lui, fiecare dintre noi, unii mai conștienți ca alții, se retrag lumii, fix ca atunci când ne punem la somn. Abandonăm tot ce înseamnă exterior, iar fără aceste influențe permitem să scoatem la iveală multe sentimente adormite.
Un exemplu, la Tudor Gheorghe ți se reactivează sensibilitatea. Firește că asta e bine, nu cred că mă înșel, dar Constantin Noica era de părere că dacă e ceva ce trebuie să le dai românilor, apoi tocmai stări de bine să le dai.
Marți am fost la spectacolul de la Filarmonică susținut de Alexandru Tomescu și Pavel Sporcl. Afară ploaie, înăuntru două viori, una albastră, una verde, au redat muzica lui Eugene Ysaye, Paganini, Dvorak, Smetana. Nu pot să identific întâmplarea, dar în copilărie sigur s-a petrecut ceva care a fixat în mine sunetul de vioară ca ceva incredibil de trist. Mereu asociez sunetul de vioară cu ploaia și noroiul, chiar cizmele de cauciuc. Toate acestea îmi dau un sentiment greu, pe alocuri neplăcut. Dar nu am renunțat la vioară, s-o ascult, să-mi corectez acest sentiment neplăcut. Aseară am închis și ochii. Am primit un cald sentiment de plăcere de pe scenă, de la vioară.
Mi-am zis că aceste preferințe pentru muzica clasică țin și de datul cu care te naști, dar obligatoriu țin și de educație. Eu am dorit să-mi fac educație în această direcție, iar de cele mai multe ori sunt răsplătită.
Ce primesc?
Primesc stări de bine.
Subiect în coadă: câinii
A rămas în coadă de foarte multă vreme un subiect. Între timp, acest subiect a devenit de interes național. Da, vorbesc despre câini. Precizez, aici nu o să fie vorba despre pro sau contra eutanasierii. Nu. Aici o să fie vorba despre fostere.
Asociațiile de protecția animalelor din Timișoara nu dispun de adăposturi proprii, ci se bazează pe fostere.
Pentru a putea fi Foster, în primul rând trebuie să iubești animalele.
FOSTER înseamnă să poți lua în grijă pentru o perioadă de timp un animal (câine sau pisică). Asociația se va ocupa de pregătirea lui (vaccinare, deparazitare, tratamente etc.) și va asigura hrana necesară.
Fosterele în România sunt de două feluri:
1)Foster Gratuit: la care nu se plătește cazare.
a) foster care poate prelua gratuit în regim de urgență un animal pentru o perioadă de câteva zile (pe perioada tratamentului)
b) foster care poate prelua gratuit un animal până la adopția acestuia
2)Foster plătit: la care se plătește lunar o sumă de bani pentru cazarea unui animal.
Asociația va explica Fosterului ce trebuie făcut zilnic:
– asigurarea hranei animalelor și a apei
– păstrarea curățeniei în spațiile ocupate de acestea
De asemenea, acesta va anunța Asociația la orice semn că vreunul dintre animale ar prezenta vreo problemă.
Fosterele se pot afla atât în Timișoara cât și în localitățile apropiate.
Am publicat textul integral, așa cum mi-a revenit mie, deși am primit permisiunea să intervin. Am ales să nu o fac. Nu-și au rost plasticizările în asemenea situații.
Completez însă.
De câteva ori am ajuns și eu, împreună cu Asociația ACT Timișoara, la un foster. Ultima dată m-a însoțit și Mara. Mergem la socializare cu câinii, mulți dintre ei fiind exagerat de sperioși. Ce înseamnă exagerat în acest caz? Înseamnă că o voce puternică, o mână ridicată pune câinele pe fugă, o atingere provoacă schelălăit. Acești câini au fost luați de pe străzi și duși în diverse fostere.
Bineînțeles că am scris acest text pentru a face apel la toți iubitorii de animale. Au nevoie de stăpâni, dar cine nu-și poate lua un asemenea angajament mai poate ajuta prin voluntariat, hrană, donații în bani.
O să pun și o poză cu doi dintre orfanii asociației ACT Timișoara, asociație pe care o găsiți și pe facebook.
Educație atașată de NU
Într-un text trecut, într-o notă scurtă, a rămas că urmează să scriu despre copii. Acțiunea în sine, de a scrie despre copii, nu despre Mara, mă agită. Eu încă împart sufletește, există Mara și există restul copiilor.
Copiii mă sperie, după aproape 4 ani de când sunt și mamă, copiii încă mă sperie.
Nu aș putea niciodată să prezint și să susțin o teorie care trebuie urmată în creșterea copiilor. Nu am nici o convingere în această direcție.
Întotdeauna am fost de părere că fiecare își crește copiii după cum îi place. Și de aici, s-a ivit ideea acestui text.
Afirmația mea de mai sus, deși încă e valabilă, nu mă mai convinge. Ceva s-a schimbat, s-au pierdut unele sensuri, s-au adăugat unele semnificații.
Ca părinți, facem alegeri pentru copiii noștri. Urmările acestor alegeri, că se dovedesc a fi corecte, bune, incorecte sau proaste, dau importanță momentului. Într-un moment am ales, în alt moment ne-am confruntat cu consecințele acelor alegeri. Orice ar fi, acceptăm și mergem mai departe. Frământările, am ales sau nu am ales corect, nu aduc nici un ajutor real. Ca mamă, ca proaspătă mămică în iarna lui 2010, am făcut alegeri, dar mai ales am respins.
Am respins tradiția, am respins obiceiurile, am respins sfaturi. Am acceptat selectiv.
Tradiția și obiceiurile le-am respins și cu noua funcție, de născătoare, înainte le respinsesem cu toate celelalte alcătuiri ale ființei mele, ca fiică, ca elevă, ca studentă, dar mai ales ca om.
Într-o zi, o nevoie literară, o căutare de simbol, mi-a așezat în mâini Istoria religiilor de Eliade. Am citit și am lăsat cartea, dar după un timp, ceva nu-mi dădea pace: semnificațiile.
Nu am putut însă să ordonez ceva nici cu rațiunea, nici cu simțurile. În altă zi, am început lectura Trilogia culturii de Lucian Blaga. Fără un accept direct, eul meu a permis o deplasare.
Sensul.
Conținuturile obiceiurilor, fără să capete alte sensuri, s-au umplut totuși de sens. Oamenii și-au explicat viața și au participat la viața. Factorii de influență diferă însă întotdeauna, iar nevoia, educatoarea cum a numit-o Freud, ne arată de foarte multe ori direcția, o direcție pe care de cele mai multe ori am trece-o cu vederea dacă nu s-ar ivi instinctul de supraviețuire.
Ce legătură au toate astea cu copiii?
Îndată răspund.
Părinții noștri au avut și ei de ales pentru noi. La ani distanță, noi, copiii deveniți părinți, respingem toate alegerile părinților. Eu sigur le-am respins. Acum fac asta, dar o fac cu îngăduință. Uneori chiar ascult nu mă prefac doar că ascult.
Această nouă atitudine, căci e nouă, a fost provocată și de actualii părinți, de copiii părinților noștri.
Am devenit cumva o generație de atotștiutori în creșterea copiilor. Nu știu dacă au observat tinerii părinți, dar educația copiilor noștri stă în știința respingerii și corectării metodelor de creștere ale părinților noștri.
NU înfășăm copiii. (eu)
NU îi ținem în țarc.
NU le dăm suzetă.
NU îi lăsăm să plângă.
NU le impunem nimic.
Educația noastră e puternic atașată de NU, e negativă, dar dorește rezultate pozitive.
Mărturisesc, abia aștept să văd copiii noștri adulți. Sunt curioasă. Acum, în secunda prezentă, rămân să mă lupt cu propriile frământări. Am ales sau nu bine, m-am impus sau nu corect, să mă bucure sau nu că Mara zice mersi și săru mâna pentru masă, să mă sperie sau nu că o las să plângă.
Sunt derutată, rareori epuizată, alteori sufăr atacuri de panică.
Un copil se crește după plăcerea fiecărui părinte, dar părintele de unde își ia știința? Ajungi părinte, iar până te obișnuiești să fii părinte, copiii deja sunt formați, până la 5 ani sunt deja omuleți, iar după 5 ani manifestă și exprimă.
Asta e teama mea cea mai mare. Mai am un an rămas, un an mai am la dispoziție să trimit în lume un caracter armonios.
Zice Dunia
Știți când ne dăm seama că nu mai suntem mici și proști? Când, ajunși la o vârstă presupusă adultă, după 25 de ani, așadar mari și proști, agitația și presiunea societății te găsește detașat.
Ești mare, ești și prost uneori, dar alteori ești înțelept. Înțelepciunea vine doar odată cu experiența.
Înțelepciunea se recunoaște în scăderea influenței societății asupra ta. Te scuturi de prejudecăți și în unele situații, în locul unei reacții supusă momentului, tragi aer în piept o dată sau de două ori.
Și zâmbești. Doar atât.
Iar alteori citești Freud. Glumesc, glumesc!
La donna e mobile
Am ajuns la Operă, la Trubadurul. A fost premieră. În cele 3 ore, pe lângă bucuria resimțită de la muzică, nu mi-am putut opri mintea să nu părăsească uneori povestea de pe scenă.
La Opera Națională de la Timișoara se joacă foarte mult Verdi. În ceea ce privește piesele de operă, preferata mea este Rigoletto.
Cu asta confirm că îmi place Verdi, dar în același timp mă întreb: de ce numai Verdi?
Traviata, Rigoletto, Nabucco, acum Trubadurul, toate compuse de Verdi. Gustul românilor, al timișorenilor, al minorităților s-a oprit la Verdi, doar Verdi? Impresia mea evidențiază o anume fixație. Gustul s-a deplasat, s-a educat și s-a oprit în secolul XIX.
Un secol între noi și Verdi, un secol de descoperiri, inovații și interpretări, iar publicul alege tot Verdi.
De ce nu se mai montează și altceva? Aș propune Stravinski, dar știu că sunt subiectivă, mie îmi place Stravinski.
Să se monteze orice altceva. Prin contrast, subiectul pieselor lui Verdi și viața actuală a oamenilor, descriu amuzamentul.
Reprezentările actuale despre iubire, despre loialitate, de fapt nu cred să mai avem reprezentări pentru un asemenea sentiment, despre sacrificiu nu au nimic în comun cu reprezentările acelui secol XIX. Omul de azi, printr-o superioritate nedeclarată, dar purtată fățiș, îți privește strămoșii cu o atitudine din care se înțelege cât de naive ne revin generațiile anterioare. O femeie să intre la mănăstire deoarece nu se poate mărita cu bărbatul iubit? O vrăjitoare să fie arsă pe rug?
Aceste acțiuni aproape insultă intelectul modernului. Aproape? Nu, chiar insultă.
Recunosc, sunt curioasă. De ce Verdi, numai Verdi?
Și mie îmi place Verdi, căci chiar așa:
La donna è mobile
Qual piuma al vento,
Muta d’accento — e di pensiero.
Sempre un amabile,
Leggiadro viso,
In pianto o in riso, — è menzognero.
È sempre misero
Chi a lei s’affida,
Chi le confida — mal cauto il cuore!
Pur mai non sentesi
Felice appieno
Chi su quel seno — non liba amore!
