Știu că obișnuiesc să spun, dar azi mă întreb: de ce această preferință pentru io?
Io zic, io cred, io m-am săturat etc.
Io. De ce io?
Vorbind din DEX, io este o formulă care precedă numele domnitorilor sau se presupune că în limba română io vine de la pronunțarea vulgară a lui eu.
Personal, îl găsesc pe io vulgar, iar persoanele care folosesc această formă îmi revin ca niște megalomani, apoi ei desigur nu sunt ca toată lumea.
Nu, firește că nu semănăm, căci individualitatea nu a inventat-o psihanaliza, individualitatea e un dat.
Totuși, deși cunoaștem cu toții acest aspect, individualitatea, unii vor să exagereze puțin în diferențiere.
Pronumele personal eu e cunoscut de toată lumea și e corect și curat, prea plictisitor. Am ajuns, unii dintre noi, să fim plictisiți de limbă și să devenim snobi în limbaj, căci într-adevăr, io este la modă.
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Brugge sau iubirea de sub nas
Am ajuns la Brugge cu poveștile, după Bruxelles, a urmat Brugge. Sincer, aș prefera să mă plimb azi prin acel oraș, dar imposibilitatea impune evocarea. Oh! Brugge.
Brugge e cuib de îndrăgostiți, perfect pentru luna de miere. Noi, prietena mea și cu mine am ajuns dimineața. Am luat un taxi până la hotel, iar pe drum am îndrăznit să o întreb pe doamna de la volan ce fel de franceză vorbesc acolo, căci diferă de ceea ce cunosc eu.
Mi s-a răspuns pe un ton și cu un ton, mi s-a răspuns indignat și rece, franceză e doar una.
Excusez-moi!
La hotel am cerut o hartă și am plecat la picior. Unde e centrul?
Tous a droit, tous a droit, tous a droit!
Am mers tous a droit cam o oră, chiar mai bine de o oră. Am pășit pe lângă căsuțe perfecte, am găsit și casa perfectă pentru mine, o clădire din cărămidă cu trandafiri agățători la ușa de la intrare.
Am ajuns în centru oarecum sfârșite, dar ne-am oprit și am privit în jur. Minute în șir am primit frumusețe. Ne întorceam capetele și zâmbeam. Ne-am așezat surescitate la terasă și am comandat delicioasa bere roșie, aici cu cerise, față de Bruxelles unde am sorbit bere cu framboise.
Nu am îndrăznit să cerem nimănui să ne facă o poză, dintr-un motiv rămas necunoscut nouă, locuitorii din Brugge nu ne-au revenit veseli și primitori. Am observat o anume liniaritate în comportamentul lor, în plin contrast cu ceea ce se desprindea din jur. În jur, împrejur descopeream surse de senzații. La un moment dat, ne-am despărțit chiar, rămânând totuși una lângă alta, dar fiecare a pășit cu gând propriu, cu senzație, cu subtilitate pe sentiment.
Ne apropiam când una dintre noi ceda într-un suspin.
Hm! Ce frumos! Trebuie să revenim, promitem să revenim. Și chiar aș vrea să-mi respect promisiunea, căci orașul acela, printre altele, îți pune sub nas iubirea.
Brugge, Brugge.
Un bunic în pardesiu cafeniu
Fiecare om are parte în viață de niște momente cheie, iar acele momente, identice ca formulare pentru eu, tu sau el, se diferențiază după fiecare eu. Fiecare om trage sau împinge în viață ușa spitalului pentru a merge la bunica sau bunicul bolnav.
Ieri a fost și rândul meu. Am împins ușa spitalului și m-am lăsat împresurată de miros, mirosul spitalului românesc care mi-a paralizat mintea câteva secunde. Am traversat coridorul îngrețoșată, temătoare, cu multe semne de întrebare.
În ușa salonului am ezitat puțin, doar atât cât să se relaxeze mușchii feței, și am intrat zâmbind, un zâmbet atât de inutil pentru o persoană cu atac vascular.
Am cuprins cu ochii, cu mintea și cu sufletul o sumă de subtilități. Rămasă singură un timp cu bunicul, o scurtă pauză pentru mamanul meu, a trebuit pur și simplu să mă cațăr pe bunicul meu pentru a nu se ridica în picioare. Nu este permis acelora cu atac vascular, iar la noi în spital familia este aceea care pur și simplu păzește bolnavul, iar doctorii și asistentele doar spun că nu are voie să se miște.
Nu o să mă plâng acum de sistemul sanitar din România sau de spitalul severinean, lehamitea mă înghite.
Aș vrea însă să povestesc de doi ochi, ochii bunicului meu care m-au privit ieri fix, câteva minute. Ah! Ce am putut să văd acolo!
În primul rând am recuperat o amintire, o amintire cu el într-un pardesiu cafeniu la poarta școlii mele. Venea uneori să mă ia de la școală, iar pe drum dialogam întotdeauna pe un ton serios, bunicul meu păstra un ton serios și când glumea. Mereu a fost sobru, iar această sobrietate i-am nimicit-o ieri când mâinile mele l-au împins cu toată forța pe pat și l-am acoperit să nu se mai vadă pampersul.
I-am cerut iertare din ochi în alte câteva minute când ne-am privit fix. I-am mângâiat tâmplele albe și l-am întrebat dacă știe că e bolnav, dacă știe că se află la spital, dacă știe cu cine vorbește. A dat din umeri, a articulat cuvinte neînțelese, m-a privit cu o expresie de durere care s-a schimbat instant într-o privire tăioasă. Am știu atunci că a identificat nepoata, că omul sobru cu pardesiu cafeniu nu permite ca nepoata lui să-l vadă așa și m-a împins cu toată forța.
Printre altele, asta mai face sistemul sanitar românesc. Transformă oamenii în bucăți de carne și le nimicește cu nonșalanță stima de sine. Bunicul meu nu mi-ar fi permis niciodată să-l văd așa, iar eu nu mi-aș fi permis să nu-i respect rugămintea dacă nu am fi cu toții victimele unei facțiuni care fură bani, fură vieți, fură stima de sine pentru a-și cumpăra mașini și femei. Înțeleg și scuz sistemul românesc, dar nu înțeleg și nu scuz dezumanizarea, iar în spitale, cel puțin la Severin, nu există umanitate, nu există suflet, ci o majoritate de incompetenți nesimțiți.
Aici nu găsesc scuze, nu caut, doar disprețuiesc și încerc să găsesc o cale prin care să-mi păstrez un bunic în pardesiu cafeniu.
Nefericit, dar vesel
De la prima mea amintire cu mine, de la prima amintire a oricărei persoane despre mine se desprinde ușor impresia că descriu un om vesel. Ce implică veselia mea?
Agitație, râs zgomotos, logoree, doar că nu vorbesc întotdeauna incoerent, uneori generalizez și divaghez doar pentru a redirecționa interlocutorul, acțiune și reacțiune.
Cuvântul logoree l-am învățat de la cineva care mă asculta minunându-se de cascada mea de cuvinte. M-a întrebat dacă știu ce înseamnă. Nu-mi amintesc acum dacă am cunoscut sau nu sensul cuvântului la acel moment.
Mă rog, premisa aceasta este, sunt un om vesel.
Însușirea aceasta, dar mai ales eticheta aceasta, ajunge uneori să mă incomodeze când am zile proaste.
În zilele mele proaste, iar zile proaste are oricine, simt priviri pline de întrebări nerostite. Când eram copilă, mama se uita lung la mine și zâmbea. Dacă momentul se prelungea, număra ore, devenea zi sau zile, mă întreba direct dacă i-a schimbat cineva fata.
Știu sigur că prima dată când m-a întrebat i-am răspuns foarte sincer și foarte uimită: nu, de ce?
Pentru că nu mai râzi, nu mai vorbești. Apoi urma un alint pe care îl trec sub tăcere.
Cu experiența copilăriei, acum încerc să râd în zilele proaste doar pentru a evita întrebările.
Doar că nu-mi prea iese, și asta datorită faptului că vocea capătă alte flexiuni, cuvintele se arcuiesc până se sting. Urmează pauze lungi între cuvinte, apoi tăcere.
Scriu acum despre zile proaste, deoarece am avut o săptămână proastă, cu zile care s-au întrecut între ele.
Și starea asta ingrată mă obligă la meditație, la o sucire a eului. Mai întâi îmi plâng de milă, iar apoi, chiar în timp ce mâna șterge un colț de ochi, se ivește cruzimea. Nimeni nu a dovedit mai multă răutate ca mine în ceea ce privește propria înțelegere. Zilele mele proaste mi le asum ca reacție la toate acțiunile mele, iar tânguiala nu are ce căuta în tot ce încerc eu să construiesc în mine.
Da, am zile proaste, nu mă feresc de ele, nu le ascund, și da, sunt un om foarte vesel și nefericit.
Printre altele, mă mai descrie și nefericirea veselă.
Bruxelles fără cuvinte
Jurnal de 2 săptămâni
În cele două săptămâni de hoinăreală prin Europa am ținut un jurnal, un fel de jurnal. Pe prima pagină am mâzgălit Jurnal de 2 săptămâni 25 iunie-8 iulie 2013.
Nu a fost ideea mea, ci într-o conversație simplă și tărăgănată cu Robert Șerban, am primit acest sfat. Nu am respins ideea, asta obișnuiesc să fac, dar nici nu am făcut nimic. Am pornit la drum uitând de toate, bucurându-mă doar de călătorie.
La Berlin, intrând într-un magazin cu foarte multe lucruri colorate, prietena mea are un simț sau chiar toate simțurile asmuțite pe culoare, dacă e siclam am întâlnit perfecțiunea, am pășit printre rafturi maimuțărind mai mult când mi-a atras atenția un carnețel urât prin desen și combinația de culori, dar l-am luat și l-am îndesat în geantă.
Seara am scris.
Revenind acasă, l-am rătăcit. Am dat acum câteva zile de el și l-am răsfoit. Nu pot să recitesc ce am scris. M-am străduit însă să reiau măcar câteva fraze și atenția mea a devenit amabilă.
Scriam în 30 iunie:
Scriu jalnic, prost adică.
Fac rău, știu. Ar trebui să mă străduiesc mai mult. Scriu și urât, abia mai țin pixul în mână, câteva rânduri și deja mă doare mâna.
M-am oprit aici, scriu și urât.
Chiar scriu urât, iar eu fac parte din generația care a mai prins caietul de caligrafie, și întotdeauna primeam nota 10.
Acum scriu urât și obosesc. Îmi revine această constatare cu o senzație neplăcută de sfârșit. S-a sfârșit, ceva s-a sfârșit, o perioadă, un timp, un fel de a fi, de a simți. Cu scrisul de mână puteai să gândești și să simți în același timp, participai altfel la mesaj, obiectiv, dar prin participarea efectivă a subiectivului. Eu consider că am pierdut ceva, căci simt un anumit deranj psihic în îndepărtarea de hârtie și stilou. Tocmai de aceea nu-mi permit să pierd și lectura, și cartea. O carte pe care s-o ții în mână, s-o miroși, s-o răsfoiești, să-i îndoi uneori paginile.
Pierderea lecturii de pe hârtie ar fi o extincție, a mea, a unui fel de a fi, a unui timp, a propriului timp.
Accept să scriu urât, dar nu accept să pierd hârtia și de sub ochi cum am pierdut-o de la mână.
Leonardo și femeia de 30 de ani
Mă întreb acum, în timp ce încerc să născocesc, ce legătură are Leonardo da Vinci cu femeia de 30 de ani. Firește că îmi pun o asemenea întrebare deoarece nu intuiesc de unde s-a ivit alăturarea.
Plecând înapoi pe gând, recuperez câteva evenimente legate de numele lui Leonardo, la unele reușind să ajung în cursul acestui an.
La Bruxelles am avut prilejul să o admir pe Monalisa. Și cei 30 de ani? Anul acesta am făcut 30 de ani, iar Leonardo s-a dus și s-a întors în așteptarea lor și după împlinirea lor.
Cu luni în urmă, mă plimbam agale printr-un muzeu admirându-i unele invenții, la Bruxelles m-am plimbat prin alt muzeu admirându-i invențiile și pe Monalisa. Pe Monalisa am primit-o cu un mijlocitor, fotografia lui Pascal Cotte, un renumit fotograf am înțeles, care a muncit îndelung pe pânza lui Leonardo până a reușit, prin toate acele tehnici necunoscute mie, să redea nuanța din anii 1503-1506.
Cu Pascal Cotte, am reușit să stau minute în fața mâinilor Monalisei, în fața ochilor care te urmăresc prin încăpere și în fața gurii. Părți și părți de Monalisa, apoi un întreg deslușit.
Am părăsit muzeul acela din Bruxelles plină de invidie, Leonardo fiind responsabil. În general poftesc la geniul oamenilor cu spirit, eu și atâția alții luptăm cu unilateralitatea, iar el cred că nu știa o notă, una singură a acestui cuvânt.
Nu mă mustru că îl cuprind în simțiri și astfel pe Leonardo, cu invidie, îmi pare oarecum firesc în toate pretențiile mele. Cum să nu suspin, cum să nu tânjesc, cum? Mai ales la 30 de ani când apare și nenorocita de întrebare ce am făcut cu viața mea?
Aici am schimbat puțin, cu intenție sau fără, am agitat contrariile, și s-a ivit ce o să fac cu viața mea?
Azi sunt aici, la acest imens și nemernic ce fac cu viața mea?
Iar întrebarea e împunsă de evenimente, chiar și de această reluare pentru public, eu fiind public, a lui Leonardo.
Leonardo și femeia de 30 de ani. Ah! Dacă aș putea să eliberez intuiția la fel cum eliberez câinele din zgardă.
Stau în neputință, dar mă simt capabilă, cum ziceam, contrariile mă amețesc. Și aici se sfârșesc poveștile despre Bruxelles, cred.
Floarea soarelui, știi tu, Van Gogh
La o distanță mică, revin cu un text despre Mara. Sunt mamă de 3 ani, dar am încercat să nu umplu blogul cu experiența mea de născătoare, ci doar să completez uneori, prin scris, desăvârșirea.
E ceva desăvârșit în a fi mamă, cum este și ceva care te privează de o anume libertate, dar unele momente cu copilul nu compensează pierderea libertății, ci o anulează.
Față în fată cu copilul, zâmbind și recuperând zâmbete, ești iubire, ești creație, ești un tot, ești fără întrebări.
În clipa asta suspendată, trupul devine neputincios în fața senzațiilor, mai ales că nu recuperăm nici o amintire, ci rescriem ființa.
Am revenit din excursia mea cu trenul, cu două albume, unul despre Van Gogh și unul despre Dali. Le-am răsfoit cu Mara, cu o preferință, și a mea și a ei, pentru Van Gogh. La Van Gogh culoarea izbește, iar subiectele mundane, cartoful de exemplu, pune copilul față în față cu familia, cu activitatea casnică, cu un firesc al vieții.
Privind imaginile din album, împreună sau separat, Mara poposește tot timpul la o țărancă care meditează, la floarea soarelui și la cartofi. Eu revin mereu cu întrebări.
Cum stă doamna care gândește?
Mara duce degetul la obraz.
Cine a pictat floarea soarelui?
Spune tu, mama.
Acest spune tu, mama, repetat și iar repetat, m-a făcut oarecum să abandonez. Iar într-o zi, trecând cu Mara pe lângă mai multe florării, fata s-a oprit.
Mama, floarea soarelui.
Da, mama, da. Și am împins-o ușor de spate să înainteze, căci trebuia să ajungem într-un anume loc.
Mara nu s-a lăsat dusă și m-a privit mirată.
Dar mama, floarea soarelui, știi tu, Van Gogh.
Eh! Momentul acela.
În momentul acela am privit-o. Până să o laud, privirea mea i-a spus tot, căci descriam o secunda a vieții mele desăvârșite.
Nu cred că un nume de pictor înseamnă ceva pentru educația ei, dar expunerea ei la culoare, mai ales la culorile lui Van Gogh, semnifică un punct de plecare într-un anume fel de a fi, un fel de a fi uman, culoarea te face uman.
Colecționarul, frumos și urât
Am citit pe tren, în prima parte a călătoriei, o nouă carte de John Fowles, Colecționarul. În facultate am citit Magicianul. Există pentru mine, la unii scriitori, un după, după Magicianul la Fowles, după Demonii la Dostoievski, după Cartea neliniștirii la Pessoa, după Fii și îndrăgostiți la Lawrence. Acest după poartă multe așteptări, căci noua lectură, Colecționarul de exemplu, e însoțită de încântarea primei lecturi care poate purta și numele de incomparabila lectură.
Într-adevăr lecturile amintite mai sus nu suportă comparație la mine și nu încerc să fac asta la o nouă lectură. Aștept doar, aștept senzația aceea cu efect năucitor. Eu procedez altfel: las cartea ușor pe poale și-mi mut privirea pe geam sau pe pereți, decorul diferă întotdeauna. Câteva secunde e liniște în mine, zarva se ivește când clipesc. Întotdeauna clipesc și pierd toată liniștea. Încerc apoi o recuperare, dar mintea mea pare s-o apuce în toate direcțiile. Amintiri, senzații, analogii mă năpădesc.
La Colecționarul nu am meditat mult, mi-a atras atenția doar un fel anume de a împărți lucrurile în lume: frumos și urât, nu rău sau bine, ci frumos sau urât.
Mi-a trecut și mie prin cap să anulez și eu termenii de rău și bine, dar am realizat ce Don Quijote aș deveni, unul jalnic, căci nu cred că o apucătură poate deveni convingere.
Doar că apucătura asta îmi tot dă târcoale. Am învățat și un cuvânt nou, eclectism. Pe mine mă caracterizează, descriu eclecticul. Lipsa mea de convingeri stă în contradicțiile care de ceva vreme se luptă neobosite în mine.
Aș vrea să anulez răul și binele, dar mai ales educația morală care ne învață că inconștientul poartă numele de Diavol și că Dumnezeu e punitiv. Aș vrea să scap nu de religie, că asta pot face, ci de învățăturile care otrăvesc sufletul și mintea copiilor.
Nu pot face asta, îmi pot schimba și rafina educația, dar nu pot scăpa de ani de încătușare a manifestării eului de frica vieții de apoi. Pot exista multe vieți, dar omului îi este dat să cunoască una singură, viața asta de pe pământ, iar rău și bine nu ajută la exprimarea ei, ci suprimă tocmai frumosul.
Frica orbește, paralizează, te ține inactiv. Unii își construiesc gard în jurul inimii, alții în jurul minții. Ambii se lipsesc de ceva, renunțând la unica viață pe care o trăiesc și alegând să trăiască după apucăturile unora care au devenit convingeri, care au devenit cuvânt scris, care au devenit legi, dar aș vrea să amintesc că nimeni nu poate să ne scrie sufletul, sufletul e al fiecăruia, iar dacă în viață mulți suntem sclavi, când vine vorba de suflet, toți suntem stăpâni.
Iar stăpânii gândesc și simt altfel, am găsit scris în cartea lui Jung. Și de asta avem nevoie, să gândim și să simțim altfel, adică personal, nu după părerea lumii.
Eu muncesc să fiu stăpân. V-aș face o promisiune că o să anunț când ajung stăpân, dar există șanse să mor încercând.
Nu promit nimic, aș vrea să vă surprind uimindu-mă pe mine. Lumea e frumoasă sau urâtă, încep de aici.
