by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Cu cine se mărită femeile până la urmă

De 10 ian., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi s-a stricat mașina. Cu ce te pot ajuta eu?! Nu mai funcționează priza din dormitor. Nu sunt electrician! Vara asta unde facem concediul? Doar atât am pe card.

Enunțurile de mai sus le-am ascultat de la diferite femei. În prezent, nici una dintre ele nu mai alcătuiește un cuplu cu bărbatul despre care am povestit la o cafea sau un prânz. A durat până am pus cap la cap formulările. Le-am pus cap la cap. A durat un deceniu. Când discutam despre mașina stricată, am presupus că femeia din fața mea făcea o comparație între actualul și fostul. N-am greșit, dar mai era ceva. La întâmplarea cu priza, am luat apărarea bărbatului. De acord cu el. A fi bărbat nu presupune să ai cunoștințe universale despre întreținerea casei. Mai departe, firește, a fi femeie nu presupune să înghiți Marele rețetar. Dar mai era ceva și aici. Mi-a scăpat și atunci. Cum mi-a scăpat și la destăinuirea cu bugetul de vacanță.

Neatenția mea vine și de la faptul că eram sătulă de tânguirile mamei. Toată viața s-a plâns de tata. Avea dreptate, dar nu discutăm despre mariajul părinților mei. Condițiile de trai din familie m-au afectat. M-am repezit la femeile cicălitoate. M-am repezit la bărbații brutali. Voiam să iau atitudine, nu să observ cu adevărat despre ce era vorba.

Acum o să notez despre ce era vorba. Este chiar punctul culminant din text. Puteți să nu citiți mai departe. Insist să citiți mai departe, dar puteți să nu o faceți. Înțeleg.

Cele trei enunțuri vorbesc despre inițiativă, grijă și protecție. Femeia nu așteaptă să-i repare partenerul mașina sau priza. Nu pretinde să plătească exclusiv bărbatul concediul. Femeia urmărește să coopereze. Cooperarea leagă cuplurile.

Să vină bărbatul cu o soluție. Să reluăm enunțurile corectate.
Mi s-a stricat mașina. Dau niște telefoane și revin la tine. Nu mai funcționează priza. Să căutăm un electrician. Vara asta unde facem concediul? Am pe card suma de. Să vedem ofertele.

În prezent, după toate revoluțiile omului, cognitivă, agricolă, industrială, științifică, femeia este și ea om. Femeia și bărbatul împart un spațiu comun ca parteneri. Responsabilitățile s-au amestecat. Bărbatul dă cu aspiratorul. Femeia asamblează mobilă. Amândoi gătesc. Nici unul nu vrea să schimbe scutece. În tot acest amalgam, uneori gândim și simțim după gen. Fă tu că ești bărbat! Fă tu că ești femeie! Nu e nimic greșit. Și bărbatul, și femeia au nevoie de grija și protecția celuilalt. Să coopereze. Așa au cucerit oamenii arhaici lumea, prin cooperare.

Femeile se mărită cu acești bărbați. Ca să fii bărbat, trebuie să ai inițiativă și să protejezi.
Mă credeți? Nu mă credeți? Întrebați o femeie.

Foto: Romina Popescu

Cu păr crescut la vedere: femeile neanderthal actuale

De 8 ian., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Aș vrea să vă spun o poveste. Îmi dă târcoale inspirația. Ce mai oră pentru! Dimineață am curățat vasul de toaletă. La amiază am bătut magazinele cu soră mea. E mamă a doi copii. Când pleacă de acasă, puncte, puncte. Cine nu cunoaște semnificația puncte-puncte, să lase un comentariu. Am cinat ca o rozătoare: mai multă țelină, puțină brânză cu mucegai albastru. Am citit câteva pagini dintr-o carte și m-am pornit la scris.

Cum să încep povestea? Este despre femeia cu defecte. Scurtă lămurire: M-am născut sănătoasă. Nu am cunoștință de nici un handicap. Oricâte glume puteți scoate de aici, nu-mi pasă. Mă antrenez să. Lupt potolit de câțiva ani pentru independența financiară. Am aflat că. Cea mai mare dificultate este să vă conving.

Să vă conving în imaginar despre femeia cu defecte. În mod real aveți habar despre ea. Șchioapa. Chioara. Ciunga. Infidela. Hoața. Șchiopătează! Nu vede! Uite-o! Uite-o! Uite-o! Și o vedeți. Femeia mea cu defecte nu o vedeți. E ficțiune. Într-o zi oarecare m-am privit lung în oglindă. M-am apropiat. Ca atunci când intenționezi să scoți un coș. M-am dat un pas înapoi. Ca atunci când dorești să te admiri. Asta făceam. Mă prețuiam și mă disprețuiam în același timp.

Ridurile s-au accentuat. Părul a albit. Pielea și-a schimbat aspectul. N-am corectat nimic la mine. De ce nu?! Poliloghia despre naturalețe ține de ipocrizie. Oricine îți vopsește părul, se epilează, are grijă de corp într-un fel sau altul dă dovadă de vanitate. Femeile neanderthal actuale, cu păr crescut, la vedere ar duce la extincția speciei. Mă opun. Suntem ultimii din genul Homo.

Femeia cu defecte este cel mai adesea mama unei fetițe perfecte. Nu are o realitate obiectivă. Nu-i vedeți frământările. Fata mea să-și injecteze buzele? Nu-i adulmecați fricile. Fata mea să-și deteste corpul? Nu-i zăriția furia. La dracu cu măcelăritul în numele frumuseții! Femeia cu defecte este vanitoasă de felul ei. Își îngrijește părul, unghiile, fiecare centimetru de piele. Uneori, când e singură, se îmbrățișează și își sărută umărul gol sau genunchiul. Alteori poftește la un corset negru simplu, sexi, extravagant. Visează la nopți trecute de pasiune și la cele viitoare. Pune muzică și închide ochii. Moțăie. E pe plajă în Zanzibar. Clipește. La Filarmonica de la Sydney.

Femeia cu defecte este o realitate imaginată. Un corp care îmbătrânește cu demnitate, o minte exersată, o persoană care-și caută locul în lume și greșește. Nu învață. Greșește din nou. Nici o învățare de minte. Greșește din nou. Pune mâna pe telefon și se programează la terapeut. Angoasa existenției e dinaintea istoriei. Femeia cu defecte o suportă cu umor, cu literatură clasică, cu un vin bun și uneori cu accesorii scumpe.

Nu vedeți femeia asta. E ca o corporație. Știți însă că e acolo. Nu mai am inspirație. Mă opresc. O să reiau altă dată povestea.

Foto: Diana Bodea

Așa râd eu, ce vreți de la mine?! Țoapa lui Andrei Pleșu

De 7 ian., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Afară încearcă să ningă. O vreme scremută, aș putea zice. Înăuntru am pus o oală pe foc. Topesc mierea. Motan e indecis. Să doarmă lipit de mine sau puțin mai încolo. Să fac youtube. Ăsta e viitorul. Cine mai citește? Același din totdeauna, cititorul. E un rol. Eu îl joc din școala primară. Nu m-am plictisit.

Săptămânal primesc propuneri și sugestii. Să mă deplasez spre imagine. Chipul mă ajută. Mulțumesc. M-am îndoit un scurt moment de frumusețea mea. Asta se întâmpla în liceu când m-am tuns scurt. Teribil! Am plâns fără încetare ore întregi. Părul a crescut la loc. Coama atrage privirile ambelor sexe. Să o las mai moale cu scrisul. Să vorbesc. Și zâmbetul îmi e de folos. De acord.

Scriu de când mă știu. De la prima compunere nu m-am mai oprit. Cum? De la prost, la fălos, cu idei, cu exprimare bombastică, dar mereu originală. Am răsfoit niște lucrări din facultate. Pare că autenticitatea m-a caracterizat de timpuriu. Nu pot spune același lucru despre stil. Particularitățile le deprinzi. La fel ca feminitatea, eleganța, manierele, ați înțeles ideea.

Youtube-ul ține de adaptabilitate și actualizare. Trăiesc în funcție de. Cred în. Dar. Adevărat, filmele răspund nevoilor omului rapid. Filmele nu răspund felului meu de a fi. Similar cu stoparea râsului. Nu mai râde, Dunia, mă faci de râs! Râd zgomotos. În metrou, la Roma, era să fiu pocnită. O româncă vorbea și râdea lipsită de inhibiții. Țoapa lui Andrei Pleșu, dacă a citit cineva articolul. Așadar, definesc țoapa de când eram copil. Unii au încercat să mă oprească. M-am folosit de exemplul cu râsul pentru a argumenta. Nu mă plâng. Când cineva nu-ți permite să te exprimi conform felului de a fi, ar fi indicat să porți o conversație sau să o lași baltă. Aproape nimeni nu o face. Eu am încercat ani de zile să râd mai încet. Nu fără a lupta. Așa râd eu, ce vreți de la mine?! Azi râd și ignor orice atenționare din partea oricui. Azi am 36 de ani.

Nu refuz youtube-ul. Procedez ca o mamă. Îl las deoparte pe nu. Mai discutăm despre. Îmi place să scriu. Sunt eu în această acțiune de a scrie. Nu-mi place să fac haine. Ne aflăm la început de an. Am amânat agenda pentru 2020. Mă încântă să dăruiesc cărți cu Tricoul Inteligent. Am satisfacții depline în urma unor evenimente ca acela din 26 octombrie unde am celebrat-o pe Virginia Woolf. Partea în care se face voia mea, modelul hainelor, îmi schimonosește puțin chipul frumos. V-am îmbrăcat deja cu preferințele mele vestimentare: tricoul alb, tricoul negru, rochia dreaptă, lălâie sau halat. Din arhiva personală mai pot scoate doar un model de rochie purtată de bunică mea prin casă: o sigură piesă, bluză și poale, cu nasturi. Dacă aș reda fidel, atunci nasturii ar fi roz.

Nu-mi place să acopăr trupul femeii. Să-l acopăr pe al meu mă bucură. Îmi place să scutur mințile, pe ale mele și pe ale dumneavoastră deopotrivă. Haina e un pretext să ajung cu literatura la cât mai multe femei. Din buget, să cresc site-ul, să achiziționez o casă de marcat, să particip la târguri în București, să mă fotografieze Bogdan Mosorescu. Ședințele cu el îmi mențin stima de sine. Femeia cu defecte nu cedează, nu-și abandonează planurile. O să fie bine pe acest drum.

Mama o să mă mai ajute cu ceva modele de haine. V-am zis că am avut o mamă incredibil de frumoasă, de blândă, de elegantă? Garderoba ei o să mai fabrice câteva articole. Doar să închid ochii. Dincolo, înapoia ochilor, e Mama. Oricum sunt oarbă când o privesc. Mama mea e brunetă, poartă tocuri de 12 cm, haine haute-couture, unicate din mâna Frudicăi, bunica mea, palton negru de catifea sau roșu de lână și bască franțuzească. De aici o să susțin acest an. Poate în 2021 o să lucrez cu designer, iar Dunia va fi redacție. Visez mare și nu mă opresc. Nu-mi permit, intenționez să cresc o burtă mare, iar asta îmi schimbă perspectiva, dar nu felul de a fi.

Amân youtube-ul. Merg înainte cu blogul. Să râdem înainte de toate. A fi țoapă sau a fi pur și simplu. Vedem!

Foto: Flavius Neamciuc

Importanța de a fi părinte prezent, implicat, blând, doctor, profesor, dumnezeu

De 6 ian., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Uneori consider că sunt cu totul alt om. Nu mai gândesc cum gândeam. Nu mai reacționez imediat. Nu mai iau lucrurile personal. Presiunea societății a scăzut. Părerea celuilalt nu mă mai agită. Până mă enervez. Atunci constat că sunt același om. Înjur. Transpir. Plâng. Îmi trag pătura peste cap cu intenția să zac. Iar mă apucă strașnic de cap nimicul. Îmi dă târcoale din adolescență. Doar că atunci nu aveam copil.

Un copil orânduiește zilele. Trage pătura de pe cap. La opt fix începe școala. După amiază are cursuri la pian. Duminica mergem la Bufnițe. Motan dorește de mâncare. Foamea tuturor mă trimite la supermarket. Schimbările au loc lent. Să modificăm un comportament nu ține numai de noi. Unii susțin că ține numai de noi.

Condițiile de viață exercită o influență. Ceilalți reprezintă o forță. Ne modifică ușor caracterul. Educația primită dă prestigiu. Lipsa educației intensifică ignoranța. Pentru cei mai mulți dintre noi, un copil înseamnă importanța de a fi. Ani de zile n-ai nici o șansă să-ți tragi pătura peste cap. Ai fi un părinte neglijent. Neglijența nu se potrivește cu direcția parentingului actual. Importanța de a fi părinte prezent, implicat, blând, doctor, profesor, dumnezeu.

Uneori îmi dau seama că plec departe cu gândurile. Mara își dă seama și ea. Eșuez la prezență. Îmi scutur pletele ca să-mi adun mințile. Vreau să fiu acolo. Să mă plictisesc jucându-mă. E distractiv, mama?! Sigur o să fie peste câțiva ani. Toată lumea o să fie împotriva ta. Nu o să ți se pară. Adolescenții n-au parte de îngăduință. Este grozav, Mara. Să îmbrac și să dezbrac păpuși. Nu mi-aș închipui o sâmbătă mai grozavă.

Ce face un adult în lipsa unui copil? Își pune întrebări despre viață? Consumă alcool? Citește? Face sex? Muncește? Fumează? Cine îi dă jos pătura de pe cap? Pentru ce?

Când Mara se află la tatăl ei, în cele câteva zile, în una sigur mă confund cu canapeaua. Iranul a arborat steagul roșu. O să atace. Pentru ce? Dacă aș sta vreodată la o masă cu un mai mare, aceasta ar fi întrebarea mea: Pentru ce? Pentru ce o rasă construiește arme pentru propria distrugere?! Lucizi la minte suntem maxim 60 de ani. Pentru 60 de ani de luciditate, pentru importanța de a fi distrugem viața cu sau fără justificare.

Confirm observațiile lui Darwin, cel mai modest biologist. Schimbarea survine lent, în generații. În puținii ani de luciditate personală, rasa umană m-a sedus și m-a dezgustat în mod egal. Responsabilitățile omului politic nu-mi schimbă atitudinea. Stau dreaptă în fața măreției. Stau dreaptă în fața mizeriei. Rege sau cerșetor, strâng la fel mâna.

Francezi, ruși, americani, japonezi, iranieni echipați cu bombe. Extincția rasei umane nu mai urmează legile darwiniste. Nimic lent. O să murim cum mâncăm, rapid. Fast food, fast death.

Între timp, nimic nu e mai important ca temele de vacanță. În câteva zile urmează școala. Copiii să se apuce de matematică și literatură. De aici vine echilibrul. Să avem cât mai mulți matematicieni să calculeze raza bombelor lansate de pe oricare continent. Mă simt în siguranță cu echitatea nucleară. Drepturile și datoriile cetățenilor sunt respectate.

Dar să nu uităm de lecții.

Foto: Flavius Neamciuc

Prea puțini scriu despre părinții despărțiți

De 28 dec., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ca să te odihnești noaptea, ai nevoie să recunoști zgomotele casei și cartierului. M-am reobișnuit cu sunetele de la Severin. Mâine plec la Timișoara. De două nopți nu mă mai trezesc câinii, țiglele desprinse de pe acoperiș și vântul.
De Crăciun am petrecut acasă, cu familia. M-am plimbat între case pentru că de sărbători împarți și te împarți. Să fie toată lumea mulțumită. Firește, nu e toată lumea mulțumită!

Ce se poate face? Soluții sunt, dar pentru cine are urechi să mă asculte, sugerez să nu se facă nimic. Zâmbiți mai mult celorlalți. Surâsul dezarmează. Atacul întârzie sau nu mai are loc.

A fost pomana bunicului. Am ascultat popii și mi-am privit mama și unchii. Orfanii! De puțin timp, copiii nimănui. Cum o fi?! N-am întrebat. Îi iubesc puțin mai mult pe fiecare dintre ei. Dacă este cu putință.

Am citit. M-am uitat la filme. M-am jucat cu copiii. Am mâncat. M-a durut capul înfiorător. Împart mult. Mă împart între mama și tata. Între casa mea și casa lui Făt Frumos. Îmi împart copilul. Sunt oarecum sătulă. Gata! Nu mai dau! Nu mai vreau! Gândesc uneori în felul acesta. Nu e corect. Dau un pas înapoi. Plâng ca o smiorcăită. Mă folosesc de blog să defulez. M-am prins între timp că prea puțini scriu despre părinții despărțiți. Majoritatea femeilor, după ce nasc, devin pricepute în mamiceală. Dau mai departe din experiența lor în care ambii părinți locuiesc în aceeași casă și se iubesc.

Unii părinți încetează să se iubească. De ce? Habar n-am. De ce ai iubit de la început? Începi să iubești. Sfârșești să iubești. Desigur, nu e capăt de lume. Învățați că eșecul semnifică o lecție. Cum? Cu demnitate. Dragostea n-are nimic de-a face cu mila. Să nu mai vorbim de sex.

Să te pui cu obișnuințele și situațiile mulțumitoare înseamnă maturitate. Ăla e bărbatul. Aia e femeia. Să fii bărbat?! Greu. Să fii femeie? Dificil. Murim fetițe și băieți. Pentru că vrem să nu supărăm. Să nu deranjăm. Să nu fim fericiți.

Cine își dorește fericirea pe alocuri, hrănește un individualism potrivit. În cazul meu, dacă nu vreau să mă închin, nu o fac. Și nu mă simt prost. Dacă nu vreau să înfolofesc copilul, nu o fac. Dacă vreau să se joace mai mult copilul și să studieze mai puțin, o fac. O prietenă mi-a murit la 30 de ani. Un prieten mi-a murit la 36. Era gay. Era un geniu. M-a ajutat să devin o persoană mai bună. Mi-a hrănit inteligența. Nu a murit pentru că i-a plăcut penisul. Viață înseamnă mai mult decât competențe la școală, o diplomă, o casă și copii. Pentru unii viața are cutare interes. Ce interes?

Să descopere. Să greșească. Să râdă. Să fie bine cu sinele. Să onoreze viața prin joc și joacă. Urmează o banalitate. Nu suntem toți la fel. Ne judecăm pentru lipsa de uniformitate. Ne disprețuim.

Am stat cu o prietenă la masă. I-am zis: Mereu mi-ai reproșat că am fost mai prietenă cu. M-am gândit. Nu prietenia mea ți-a lipsit. Nu-ți place neapărat persoana mea, gândirea mea. Îmi ești recunoscătoare, loială și avem un interes comun. M-a contrazis. I-am zâmbit. Am continuat să stăm la aceeași masă. Era cazul să dau dovadă de un strop de maturitate. Mama e orfană. Se schimbă vremurile. Se reașază genele. Dispar unele dintre. Mamanu a devenit mamaie. Eu sunt mamanu. Mara e strigată uneori Dunia.

Nu se schimbă vremurile. S-au schimbat. Să ținem pasul. În aceste vremuri unii părinți se despart, dar aleg să-și crească copiii împreună.

După un timp totul o să fie bine.

Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata

De 21 dec., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Din 2002, anul în care am venit să studiez la Universitate, am mers rar acasă de sărbători. Îmi amintesc primul Crăciun. Din octombrie, până la vacanța de iarnă, nu am părăsit Timișoara. Motive sunt mai multe. La cursul profesorului Boldureanu, am ascultat oarecum fascinată povestea de Ignat. Îmi dau seama acum cui datoram atracția pentru curs: dorului de casă.

Probabil întreg semestrul am dus boala pe picioare. Distanța dintre mine și tata a ajutat enorm. Sufeream și exultam. În decembrie m-am urcat în tren. În compartiment am nimerit cu alți studenți, boboci ca mine. Ei au coborât la Teregova. Și lor le-am ascultat poveștile oarecum fascinată. Din acel grup, s-a desprins un personaj. Un băiat, ținta glumelor tuturor, mi-a rămas în memorie. Era băiatul primarului. Toți abia așteptau să ajungă acasă.

Și eu abia așteptam să ajung acasă. Iarna, cu ninsoarea de pomină, ascundea neajunsurile urbanistice. Puteam să mă îmbăt cu fulgi, cu iluzii, cu poveștile studenților din compartiment. I-am privit neobosită toată seara. Îi port cu drag și căldură în suflet. Niște străini care m-au marcat și nici unul nu are habar de. Abia așteptau să ajungă acasă la părinți, la mama, la tata. Eu abia așteptam să ajung acasă.

Pe peron, m-a așteptat tata. Ningea cu fulgi mari. Totul era acoperit de zăpadă. Mi-a luat rucsacul. Nu-mi amintesc, dar sigur m-a pupat. Tata e pupăcios. M-a trecut un fior. De fapt n-a fost vorba de nici o senzație. Fac diferența acum între gând și sentiment. Am gândit. Am gândit că părem aproape normali. Am luat un taxi, iar acasă ne aștepta mama cu masa pusă. Înainte de cină, m-a trimis tata să cumpăr o sticlă de vin. Pe stradă zăpadă, pe lateral morman de zăpadă. Am fugit până la alimentară încântată. Păstram gândul de normalitate, iar mirosul și zgomotele m-au asigurat de. Eram acasă. Totul părea bine. M-am reîntors la masă. Am început să mâncăm. Nu știu dacă am terminat. Ne-am certat. Atunci m-a trecut un fior. N-am mai gândit. Am simțit normalitatea. Cearta. Nemulțumirile. Ochii ieșiți din cap. Pufăielile.

Rămâne cel mai frumos Crăciun. Într-o seară de decembrie, la final de 2002, am trăit un moment de firesc. Port imaginea cu noi trei la masă. Până în 2006 am revenit acasă, dar rânduielile începeau să se schimbe. După 2006, am mai mers o singură dată la Severin. Anul acesta îmi încerc din nou norocul.

L-am anunțat pe tata de la începutul lunii. Venim. Mi-e drag că mă reîntorc. Mă simt caldă sufletește. Mă înnebunește soră mea, de când mă știu, cu un revelion la New York. Mi-am imaginat pentru câteva secunde acest lucru. Urbanistica New York-ului e bezmetică. Luminițele, aranjamentele, brazii, muzica, forfota încântă ochii. Ce-i dă sufletului New York-ul? M-am născut în malul Dunării, la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România, Europa. Nu are nimic America pentru mine. Cred că și cearta aș prefera-o New York-ului. Pentru că întotdeauna Crăciunul e despre oameni. Și mâncare, șșșt! Ne naștem din motivele unor adulți pe care nu le discutăm acum. Creștem după chipul și asemănarea adulților. Ne marchează pământul. Obiceiurile ne conturează personalitatea. Nu ne definesc. Asta o știu cei educați. Plecăm la facultate să ne desăvârșim educația, să ne desprindem de părinți. Unii descoperă că sunt olteni la facultate. Eu fac parte din această categorie.

Ambițioșii află că e necesar să-ți ucizi simbolic părinții. Asta înseamnă detașare, asta duce la maturitate. Studenții din compartiment și-ar fi făcut cruce dacă m-ar fi auzit vorbind în felul acesta. Ce frumos se auzea din gura lor tata. Cât drag! Câtă nerăbdare! Cât dor! Cât respect!

Văd acest lucru la Mara. Mara își adoră tatăl. Cred că nimeni nu-l iubește ca ea. În cea mai nouă observație, e nouă, cred că mi s-a schimbat perspectiva asupra tatălui în viața noastră. Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata. Nu e vorba despre voi, e vorba despre copii. Faceți ceea ce e necesar. Detestați în tăcere. Înjurați printre dinți. Lăsați copiii să-și iubească părinții.

O să vină vremea când o să-i ucidă singuri. Nu o faceți în locul lor. Dar până atunci sunt ani de iubire. De ce v-ați priva copiii de iubire?

Ce final patetic! Dar e final.

Foto: Bogdan Mosorescu

Deplasări care favorizează infidelitățile

De 18 dec., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Recent am călătorit în Austria, în interes de serviciu. Parcă aș fi tata. Sau mama când mergea în alte orașe ale țării să-l cânte pe Ceaușescu. Împreună cu alte persoane, jurnaliști sau prestatori în social media, mi-am verificat și întărit încredințarea că aceste deplasări favorizează infidelitățile.

Nimic nu s-a întâmplat. Trebuie să mă credeți pe cuvânt. Fiecărui partener rămas în urmă i se cere să creadă și doar încrederea stă alături de negație. Ceva are loc. Programul comun te pune și te ține pe același loc cu persoane necunoscute sau prea puțin cunoscute. Să luăm cazul meu de exemplu. Mă salutam, cordial, ce-i drept, cu o parte dintre cei prezenți. Cu unii atunci am dat mâna sau ochii peste cap. Glumesc! În câteva zile, străini și cunoștințe, am ajuns să funcționăm ca un corp comun. Ne-am luat așa cum suntem. E ușor când există o dată de check-out.

Într-o seară, la un ceai sau la un șnaps, o foarte tânără jurnalistă mi-a comunicat că nu auzise de Dunia. Mi-am îndreptat spatele și am trimis-o la colț. Să se gândească puțin la asta. Aici voiam să ajung, la acest moment. Desigur, m-am cam obișnuit să aibă lumea habar de mine. Treisprezece ani înseamnă ceva. Lipsa ei de informație mi-a prilejuit o emoție. Am presupus ce urma și s-a confirmat. La micul dejun s-a apropiat de mine. Am citit-o pe Dunia.

După ani de zile de scris, nu mai aștepți părerile despre tine ca pe niște execuții. Dacă nu-i place, n-am talent. Dacă îi place, am aptitudini. După ani de zile afișezi o aparentă nepăsare. Să fii lăsat în pace, să nu mai cedezi părți de suflet, să nu mai retrăiești emoții la comandă. În același timp să ți se dea atenție, să dăruiești, să impresionezi. Asta e ambivalența de care nu scapă nimeni.

Serios? Ai citit? N-ai avut altceva de făcut? Da, am citit. Dunia e sinceră. Îmi place de ea.

Încerc să fiu. Mă străduiesc. Exersez. Cultiv.

Practic franchețea de ani, dar nu o stăpânesc în totalitate. Uneori consider că nu e cu putință să fii complet sincer, nici cu tine, nici cu ceilalți. Poate falsificarea ne ține în viață la fel ca fuga din fața pericolului. Din nou, m-am simțit o impostoare. Că nu merit cu adevărat considerarea.

Cititorii întrezăresc adevărul meu, perspectiva mea din situațiile descrise. E mult mai mult adevăr dincolo de mărturiile mele. Uneori tac chiar în fața mea. Mă ascund. Nu sunt pregătită pentru adevărul gol goluț.

Întâmplarea cu tânăra jurnalistă a reactivat o frică. Că nu merit prețuiri. Știu eu mai bine că nu. Oare de unde m-am pricopsit cu asta? Probabil de la o falsă laudă necombătută. Gândiți-vă de două ori când vă glorificați pruncul. Ce favor îi faceți? Cum îl echipați pentru viitor? Asigurați-vă că merită. Dacă nu merită, s-ar putea să ajungă ca mine. Orice ar face, o voce sinistră și nesuferită îi va strica izbânzile.

Sunt bine. Nu vă alarmați. V-am lăsat notițe despre îndoială personală, dar ora e trecută. Am revenit la gradoarea personală. Cine are timp de neîncredere când am de mers la serbare, la zi de naștere, la mall să cumpăr cadou, la coafor să-mi aranjez coama și la manichiură pentru reprezentarea de doamnă?!

Trebuie să mă credeți pe cuvânt.

Foto: Flavius Neamciuc

În Austria umblă mașinile pe pârtie, în România Muma Pădurii

De 16 dec., 2019 0 Colaborari , , , , 0

După câteva zile petrecute în Austria, notez că. Cel mai mult mi-a fost frică de oamenii plictisitori. Să o iau de la început.
Am primit un telefon la început de noiembrie. Dunia, vrei să mergi în Austria? Știți pe cineva care refuză Austria? Lăsând deoparte peisajul austriac, captivant și plin de poezie, propunerea pentru călătorie a venit din partea unui jurnalist timișorean. Reiau întrebare. Dunia, vrei să mergi în Austria și să muncești?

Cum citiți muncă în acest context? Citiți scris și postări în social media.

În agendă am reușit să-mi pun deplasarea și am acceptat. Da, vreau să merg în Austria. O întrebare. Cine mai vine? Nu e important, dar sunt curioasă. Mi-e frică de oamenii plictisitori. N-am dezvăluit asta, am ținut în mine. Mărturia a avut loc într-o gondolă pe la 2000 de metri altitudine. S-a dovedit că m-am îngrijorat degeaba.

De fapt, în discuții cu sens, dar fără noimă, despre justificarea ateismului, am fost asigurată că s-a mărit lista de oameni la care pot cere ajutor când mă copleșește viața. Când plâng, când sufăr, nu ridic ochii spre cer. Nu caut protecția tatălui din copilărie. Mă uit în agenda telefonului și sun. Cineva de acolo reprezintă ocrotire, înțelegere, siguranță, atingere, blândețe.

Ne trebuie motive să venim în Austria? Nu. Cine iubește sporturile de iarnă, este înțeles și sprijinit. Piramida nevoilor pe munte a ajuns la divertisment. Prin pădure descoperi elefanți sau dinozauri sculpați în zăpadă. Mi-e greu să pledez pentru Austria. Nu are nevoie. Are autostrăzi și stațiuni bine organizate. Aș pune accentul pe hotel. La Hunguest Hotel Heiligenblut am avut parte de un festin turbat. Mi-a venit să plâng de emoție în fața hreanului ras lângă friptura rece. Am sugerat să cinăm ca la nuntă, ore întregi. Poate unde acest hotel vine cu o moștenire ungurească, explică meniul tulburător la nivel gustativ.

Stațiunile au pârtii speciale pentru copii, șenile să-i ajute la urcare. Nu! Nu mă străduiesc. E firesc pentru Austria. Dacă scriam despre România, aș fi primit zeci de mesaje să dau mai multe informații. Pentru că. În Austria umblă mașinile pe pârtie, în România Muma Pădurii.

Vara se schimbă ușor povestea. Românii devin mai îngăduitori cu muntele românesc. Se reîndrăgostesc de Carpați. Verdeața și frumusețea ne așază un văl pe ochi. Ignorăm puțin Austria și începem un delir cu splendoarea mioritică. De acord, dar când iubești muntele, lași deoparte învoiala. Asta fac românii, se învoiesc să treacă cu vederea.

Mi-ar plăcea să urc la Grossglockner și vara. Poate să ascult Maroon 5, Memories. A fost declarat imnul grupului. Să rememorez. Să miros floarea de colț. Edelweiss, edelweiss. Nu o să cânt, nu o să postez pe facebook. Acolo este țara mea/Și neamul meu cel românesc. O să mă bucur de munte. Muntele este o iubire aparte, de neuitat.

Everybody hurts sometimes
Everybody hurts someday, aye aye
But everything gon’ be alright
Go and raise a glass and say, aye
Here’s to the ones that we got
Cheers to the wish you were…

Kreischberg. Nu găsesc ceva de care să mă plâng

De 14 dec., 2019 0 Colaborari , , , , 0

Să mergeți după o recomandare. Mergeți să petreceți vacanța de iarnă la Kreischberg. Nu am habar de ce m-ați asculta. Am ajuns, prin actualizările speciei, să fiu o forță care influențează. Mă întreb acum, în timp ce scriu, dacă înrâurirea presupune persuasiune.

Vă conving să călătoriți la Kreischberg sau simplul motiv că amintesc despre o stațiune sau un hotel este suficient pentru unii dintre dumneavoastră să vă deplasați sau să vă cazați?! După spusele mele.

După spusele mele, Austria este întotdeauna o idee bună. Grecia pentru vară, Austria pentru iarnă. Țara noastră are nevoie să se pună la punct cu infrastructura. Prin același loc trec sănii, schiori, oameni. Groaznic! Prefer un loc bine organizat, cu interes economic și uman. În această perioadă, început de decembrie, am avut posibilitatea să experimentez pe pârtie o libertate absolută. Limitele s-au anulat. Pârtia roșie, detest negrele, întinsă și aproape goală, mi-a provocat o relaxare fizică și intelectuală. O balerină pe zăpadă, asta am fost pentru 15 minute. Îmi unduiam trupul. Îmi ridicam nasul să adulmec aerul. Întindeam obrazul să simt vântul. Mă aplecam să iau curba. Firește, am scris curva. Am corectat.

Muntele salvează, zicea Mihail Sebastian. Dacă citiți Accidentul, puteți să mă verificați. Muntele te salvează de tine. Gânduri, griji, încordări. Dispar. O pârtie lată, îngrijită, întreținută de o echipă de oameni responsabili ajută la senzația copleșitoare de libertate.

După libertate, nimic nu se compară cu o saună și o baie într-o piscină descoperită. Bineînțeles, depinde ce cazare ați ales. Eu mă cam duc după hotelurile construite într-un mod care să vină în ajutorul părinților. Alpenblick m-a găzduit câteva nopți.

Mereu mă întreb, de fiecare dată, fără excepție, ce fel de persoană aș fi dacă aș trăi într-un peisaj de poveste. De la geam, mă aflu într-un colț liniștit al pub-ului hotelului, dacă privesc afară, văd muntele și casele acoperite de zăpadă. Ninge.

Lipsa zgomotelor și peisajul desprins din cărțile pentru povești ordonează mintea. Aproape mă tem că-mi pierd creativitatea din lipsa agitației. Nu găsesc ceva de care să mă plâng. Totul pare perfect. Știm cu toții că nimic nu este desăvârșit. Doar în timp, amintirile fabrică momente ireproșabile.

V-aș mai povesti. Este așa frumos aici! Kreischberg-ul, hotelul Alpenblick, mâncarea, oamenii, dar prefer să pun punct și să-mi lipesc fruntea de geam și să privesc. Nu sunt obișnuită cu atâta farmec în mediul ocupat de oameni. O să revin după ce rețin suficientă splendoare umană și geografică.

Rețineți, Austria este mereu o idee bună!

Faptul că înțeleg, nu înseamnă că scuz

De 5 dec., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ani de zile am căutat să înțeleg. Să înțeleg cum funcționează oamenii. Să pricep teorii la matematică și reguli la gramatică. Mi-a fost greu. Dacă unii învață și deprind în zece minute, eu am nevoie de o jumătate de oră. Nu vă povestesc cât mi-a luat să rezolv o ecuație de gradul doi.

Când am pătruns ceva cu mintea, se fixează. Mai știu să rezolv ecuații de gradul doi, dar acolo s-a oprit ambiția mea în matematică. Comportamentul uman m-a atras mai mult. Poveștile m-au absorbit. Așa a început cercetarea lipsită de convenționalitate în psihicul uman. Cărțile m-au introdus în zeci de minți. Raskolnikov, Anna Karenina, Stavroghin m-au fascinat. Observ că atunci când scormonesc după personaje, cele din literatura rusă îmi vin primele.

Freud a intrat mai târziu în viața mea, după 30 de ani. La fel și Dawkins. La fel și Darwin. Aș fi fost o altă femeie fără ei. Poate aș fi rămas doar femeie și nu aș fi atins, nici măcar la repezeală, universalitatea.

M-aș fi plâns că bărbatul nu-și petrece timpul cu mine. Nu-mi dă timpul lui. Nu treceți ușor peste ceea ce scriu acum. Enunț clișee. Într-o piramidă a nevoilor, ale lui ar fi avut întâietate. Vrei să vedem un film? Vedem un film. Observați diferența? M-aș fi concentrat exagerat pe copil. Să facă. Să învețe. Să exceleze. Să lase joaca. Să plece din țară. Să viseze în limbi străine.

Cochetez cu universalitatea. Pricep mai ușor în prezent. Jumătatea de oră s-a redus. Sunt suficiente 15 minute. Uneori mi-e suficientă o strângere de mână să-mi imaginez caracterul unei persoane. Da, e posibil. O strângere de mână dezvăluie monstruos. Nu m-aș încrede niciodată într-o persoană care îmi întinde mâna și abia mă atinge.

După ani de zile în care am căutat să înțeleg, munca dă roade. Nevoile, plăcerile, neplăcerile ne acaparează indiferent de rasă și gen. Motivele au o deosebită însemnătate. Pricep, am priceput!

Înțeleg gospodinele, academicienii, credincioșii, mamele, amantele, soacrele, criminalii, femeile care-și sugrumă copiii, pe alocuri adolescenții, pe alocuri bărbații, femeile mutilate de botox și colagen. Înțeleg că fiecare răspunde unor nevoi categorice, unor autorități invizibile. Chiar înțeleg.

Doar că nu mă mai interesează să. Faptul că înțeleg, nu înseamnă că scuz. Un criminal în serie, dacă i-ați căuta în copilărie, ați rămâne șocați de ceea ce ați descoperi. De la abuzuri sexuale la zile de singurătate fioroase. Asta nu-i scuză faptele. Nu i le scuză. Într-adevăr mă aflu într-o fază nouă de furie. Emoția epocii m-a dezgustat. Prietenii au datoria să-ți atragă atenția asupra curului de maimuță care i-a luat locul gurii. E timpul să te oprești. Fix așa să înceapă un prieten dialogul. E timpul să dai doi bani pe tine. Să te prețuiești. Să citești o carte. Să mergi la terapeut. Să cauți să dai tu un sens zilelor tale.

Încheiere. Prietenii au responsabilitatea de a verbaliza și abaterile. Dacă nu aveți asemenea prieteni, căutați unii. Sunt rari, dar neprețuiți.

Foto: Flavius Neamciuc