by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Am avut o grijă, să nu fac rahatul praf! Produsele Kerakoll m-au salvat, faianță albă ca o lebădă

De 3 nov., 2020 3 Colaborari , , , , 0

În anul 2015 m-am mutat la bloc. Mi s-a povestit că în primul an de viață am mai locuit la bloc. Nu am nici o amintire de atunci. De când îmi pot aminti, eu mă știu la casă. Crescută la casă, cu o curte plină de animale și cu strada ca loc de joacă, viața la bloc m-a obligat să revin asupra felului de prezentare. Dialog repetat între mine și mamanu. Mamanu, ne lipsește beciul de acasă. Nu putem ține varză murată pe balcon. Mamanu, ne lipsește podul de acasă. Nu punem cârnații la uscat pe balcon. De ce? De ce? De ce? Din cauza mirosului.

Mirosurile reprezintă o parte esențială a conviețuirii la bloc. Nu există maniere când vine vorba despre miros. De aici am ajuns repede la concluzia că într-un apartament este nevoie de spațiu. Am început descotorisirea. Mamanu are o personalitate strângăreață. Am descoperit-o și în studiile lui Freud și Jung. Nu aruncă nimic. Totul se poate refolosi la un moment dat. Așa s-a declanșat războiul rece dintre două generații.

După descotorosire, am trecut la cârpeală. Sunt un cârpaci. Nu pot financiar să închid apartamentul și să-l dau în renovare unei firme. În loc de, repar, recondiționez, înlocuiesc. Am recondiționat ușile. Ușile aveau puterea de a mă face să plâng. După uși, am dat jos faianța din bucătărie și baie. M-am simțit grozav stând în spatele meșterului în timp ce lovea faianța. Distrugerea seduce prin promisiunea reînnoirii. Am vopsit ușile unui dulap, am vopsit ferestrele. În câțiva ani am schimbat fața apartamentului, iar cel mai mult a contat rașchetarea parchetului. În prezent derulez proiectul Balconul. O altă transformare care m-a solicitat. De câteva zile am vopsit faianța. O vopsea specială pentru, m-a scutit de înlocuire.

După ce am adoptat minimalismul ca stil de viață, un minimalism adaptat, am început să caut activități legate de designul interior. Interesul m-a purtat la seminarele Tempini. Am participat la vreo trei. Ce mai mare realizare? Socializarea. Când am întrebat de vopsea, inginerul Rareș Bradeanu a intermediat întâlnirea mea cu cei de la Casona. Serviciile profesionale de consultanță mi-au pus la dispoziție una dintre cele mai bune vopsele.

Ambele balcoane le-am vopsit în alb cu produse de la Kerakoll. Am avut o grijă. Să nu fac rahatul praf, vorba lui mamanu. Am urmat pașii pentru vopsire. Am cumpărat lavetă specială. Am cântărit exact cantitățile. Am șters faianța ca în filmul Karate Kid, o activitate aparent inutilă, dar tocmai Keragrip Eco Pulep îmi fixează chiar în timp ce scriu vopseaua pe faianță. La final m-am pricopsit. Am o faianță albă ca o lebădă.

Am cârpit. Cârpesc. Mai am de. Să refac instalația electrică. Să schimb ușa de la intrare. Să înlocuiesc biblioteca. Multe de făcut, multe de citit, un copil de născut.

Notă: Recomand produsele Kerakoll.

Cum ești? Cum simți că ești? Să ne găsim drumul în viață

De 2 nov., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În timp ce citeam finalul funest al lui Lică Sămădăul, elevul select s-a oprit. Ai putea să te uiți cu Mara la Enola Holmes. Am ridicat ochii derutată. Mintea mea era în copacul de care se izbea Lică. Am zâmbit. Cu un gest regal, am mișcat mâna, l-am rugat să continue lectura.

Am vizionat împreună cu Mara filmul Enola Holmes. Am pus pauză când Enola și mama ei dialogau despre a ne găsi drumul în viață. Am rugat-o și pe Mara să repete. Să-mi găsesc drumul în viață. În prezent, Mara dorește să devină cofetăreasă. Ciocolata înseamnă fericire. Nu-și poate imagina o singură persoană care să nu adore ciocolata.

M-am gândit puțin și singură la acest subiect. Să ne găsim drumul în viață. E complicat să apuci pe un drum specific când ai de dus lupte pentru a fi tu însuți. Prima mea luptă s-a datorat poziției din familie. Am fost a doua născută. Câțiva ani m-am învârtit în jurul surorii. E sora mai mică, da. Nu seamănă deloc cu sora ei. De ce nu poți fi și tu ca sora ta?! M-am desprins de sora mai mare. De la ea, am ajuns prietena prietenei mele. E prietenă cu, da. Un iubit de-al prietenei chiar m-a întrebat cu ce am ieșit în evidență în liceu. Am ridicat din umeri. Ai fost prietena ei, a venit răspunsul lui. Un ultim episod care m-a marcat a venit de la o duduie care m-a etichetat ca prietenă a tatălui Marei.

Adevărat. Sunt sora mai mică. Am fost prietena prietenei. Am fost prietena tatălui Marei. Acum citiți. Cum sunt? Cum simt că sunt? Eu mereu am simțit că sunt eu. Am refuzat să mi se spună cine sunt: soră, prietenă, iubită. N-am acceptat să mă definesc prin altcineva. Am căutat să descopăr cine sunt eu. Frământările astea au dus la crearea Duniei. Pe Dunia am construit-o separat de soră, de prieteni, de iubit. Am ridicat, cărămidă cu cărămidă, o identitate. Din frustrare și dorința de a fi, s-a ivit Dunia. Am bătut un drum întortocheat. Până la urmă, separat de ceilalți, sunt Dunia. Nimeni nu-mi poate lua asta.

O s-o ajut pe Mara să fie și să devină fără nici un concurs. Nu mă întrebați cum. În primul rând o să-i repet, ca o mamă plictisitoare, că e frumoasă, minunată și inteligentă. O să mă interesez mereu despre ceea ce gândește, despre ceea ce simte. O să disting gândurile și sentimentele ei din imensitatea de gânduri și sentimente străine. O să-i critic purtarea urâtă, dar nu o s-o judec. O să-i spun că o iubesc când greșește. O s-o conving să ia lecții de autoapărare. Să glumească. Să aleagă ceea ce este corect. Să-și dea importanță prin ea. Familia, prietenii și iubiții nu ne definesc. Noi alegem cine suntem, iar pentru asta apelăm la educație. Educația nu ți-o mai poate lua nimeni.

Să ne găsim drumul. Să vă găsiți drumul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Să faci sau să nu mai faci copil după 35 de ani?!

De 30 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Să faci sau să nu mai faci copil după 35 de ani?! Eu mi-am pus această întrebare. Nu este un moment potrivit pentru a face copil. Nu a fost un moment potrivit când am născut-o pe Mara. Nu e un moment potrivit acum la 37 de ani. Când vine vorba despre copii, o unică întrebare contează: Îmi doresc cu adevărat un copil sau se așteaptă de la mine un copil?

Eu mi-am dorit la 37 de ani un copil. Anul trecut am decis că a venit vremea. M-am considerat bătrână pentru a mai lăsa fie și un an să treacă. Citiți cu atenție. Alăturați gândul bătrâneții pe lângă mine doar în acest context. În rest mă arăt în lume ca un fruct perfect copt. Pentru mine contează mult educația. Avorturile fac parte din viața intimă și nedorită a unei femei. Nu mă consumă o întrerupere de sarcină. Mă macină teribil educația. Părintele își iubește copilul. E un program al speciei. Părintele are o datorie și o responsabilitate. Să se îngrijească de copil în primii ani pentru a-l pregăti fizic și psihic de lumea primejdioasă. Frumusețea presupune primejdie. Hidoșenia presupune primejdie. Toate alcătuiesc plăcerile și neplăcerile vieții.

După 35 de ani, o sarcină scrie altfel pe trupul femeii. Mintea pregătită nu are nici o putere asupra corpului cu înfățișare uzată. Societatea modernă și permisivă din zilele noastre nu ne-a modificat sistemul reproducător. Femeia îmbătrânește, șansele de sarcină scad. Infertilitatea nu e o găselniță a părinților pentru a ne constrânge să-i facem bunici. Literatura de specialitate vă stă la dispoziție. La acestă vârsta prezinți risc și după ce ovulul și spermatozoidul s-au întâlnit. Efectuezi analize atât de scumpe, că la mine s-a întâmplat următorul lucru: sângele a refuzat să iasă. M-a întrebat asistenta îngrijorată: Ați avut probleme de-a lungul timpului când vi s-a luat sânge? Nici o problemă. Donez sânge și umplu punga în timp record. Aici e vorba de factura care mă așteaptă la recepție. În loc de a-mi exprima gândurile, am zâmbit și am întins cuminte cealaltă mână pentru recoltare de sânge.

Încurajez femeile să nu aștepte momentul potrivit pentru a avea un copil. Încurajez femeile să nu se lase forțate de familie, partener sau societate să devină mame dacă nu doresc. La discuțiile întâmplătoare cu Mara despre un viitor în care ea ar fi mamă, folosesc când și dacă. Când o să fii mamă, dacă o să fii mamă. Nu-mi programez fata pentru maternitate, nu-i atârn pe umeri un rol de născătoare. A face copii, imediat după reproducere, ține de putința de a iubi pe cineva mai mult ca pe tine. A iubi pe cineva mai mult ca pe tine ține de a face lucrul corect. Corectitudinea nu se bazează exclusiv pe sentimente. A lua decizia corectă înseamnă uneori să suferi. Durerea ta susține binele copilului.

La 37 de ani, cu burta ca o lubeniță, vorbesc și obosesc. Mă ridic greu din pat sau de pe canapea. Am observat ceva diferit față de sarcina cu Mara. Sunt liniștită. Am griji de mamă nebună. Pică drobul de sare, firește! Cu excepția fricii de virus, în mine este liniște și pace. O să devin mamă. O să iubesc. O să fiu fericită.

Foto: Bogdan Mosorescu

Termopanele, semn de bogăție la români

De 29 oct., 2020 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

V-am povestit recent despre cel mai nou proiect pe care-l desfășor în apartament: renovarea balconului. O poză prea puțin favorabilă vrăjitoarei actuale din mine a fost publicată împreună cu un articol. Între timp am trecut de rașchetarea tavanului. M-am împotmolit puțin în căutarea unui meșter care să curețe și să vopsească profilul de metal de la balcon.

După vreo săptămână de întrebări în stânga, de telefoane și de mesaje, la masa din bucătărie, sorbind cu încântare o cafea după multe luni în care mirosul mă făcea să vărs, o prietenă mi-a sugerat să postez fotografii pe un grup și să mă interesez de un meșter. Am ascultat. Am postat. Mi s-a răspuns. Așa am ajuns să-i contactez pe cei de la Lucco Art Metal. Dar să rămânem aici.

Am scris pe grup:
Bună ziua,
Postez aceste poze pentru că am nevoie de ajutor. Îmi poate recomanda cineva, pe Timișoara, un meșter meticulos care să curețe și să vopsească scheletul metalic?
Mulțumesc.

M-am interesat de meșter. Am primit câteva răspunsuri pertinente. Am primit câteva răspunsuri tulburător de imbecile. Mi s-a recomandat să pun termopan. Eu am întrebat de meșter. Am refuzat sugestia cu termopanul. Mi s-a răspuns că așa zice vulpea când nu ajunge la struguri. Din nou, eu am întrebat de meșter, iar ca răspuns, mi s-a aruncat în față că sunt săracă. Locuiesc într-un bloc construit în perioada comunistă. Există un buget, dar nu unul care să-mi permită arhitecții de la Kuxa studio. Firește! După ce m-am mirat contrar rațiunii, oamenii au nevoie de prea puțin pentru a se reîntoarce într-o fază primitivă și brutală, am argumentat cu sublinierea evidentului. Nimeni nu-mi cunoaște gustul și locuiesc la bloc. Când o să-mi permit, o să mă mut la casă.

De la comentarii răutăcioase, prin comentarii cu umor și altele cu un conținut folositor, am ajuns, după cum deja v-am notat mai sus, să-i contactez pe cei de la Lucco Art Metal care or să înlocuiască profilul și geamurile. În continuare refuz termopanele pe balcon. Dacă amintesc din nou de copilăria mea din malul Dunării, de dealurile unde mergeam cu caprele, o să pară că-mi justific gustul. Gustul nu se justifică. În casa lui, fiecare individ e un zeu unde comandă și se simte în siguranță. Mamanu mereu mă chestionează: Ce faci tu, cu stilul tău minimalist, când vine cineva la tine, iar tu ai doar opt furculițe? Simplu. Nu-mi țin casa într-un anumit fel pentru că 60 de zile dintr-un an am oameni la masă. Fiecare în casa lui să-și ducă zilele după chip și asemănare. După chip și asemănare se vor aciua și prietenii, și rudele. Toate persoanele care îmi calcă pragul știu că or să aibă bunurile mele la dispoziție. Casa mea devine casa lor cât timp sunt oaspeți. Cine așteaptă să i se pună masa nu o să mă viziteze des. Pentru asemenea servicii, rezervăm o masă la restaurant. La mine în apartament împărțim mâncarea, dar nimeni nu joacă rolul majordomului.

Operațiunea Balconul este în desfășurare. Ieri am șters faianța cu apă și detergent. Pasul 1 dintr-un șir. Azi o să aplic scotch-ul și o să șterg din nou, de data aceasta cu o lavetă de microfibră de la dm îmbibată într-un produs miraculos care mă va ajuta să schimb culoarea la hidoșenia de faința. Pasul 2. Pasul 3. Cu pasul 4 am emoții. Aplicarea vopselei. O să revin separat cu un articol să vă povestesc despre produs și despre cum am aplicat.

Pentru cei care vă rugați, puteți să o faceți și pentru mine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Destul e destul! Bienala timișoreană de arhitectură Beta 2020 s-a încheiat

De 27 oct., 2020 0 Colaborari , , , , 0

Ieri am anunțat că urmează să devin pentru a doua oară mamă. Mă simt mult mai bine de când am dat publicare articol. În ultimele luni, de câte ori scriam, mă apăsa ceea ce nu voiam să dezvălui. V-am mărturisit că mă grăbesc să termin niște cărți, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Motivul l-am lăsat nerostit. Mă grăbesc deoarece mintea mea se încețoșează. Nu dorm mult de la sarcină, dar tot mai des dorm pe mine. În acestă stare ritmul de a citi s-a încetinit.

E un blog personal. Scriu despre mine, iar când ascund ceva, nesuferita senzație de impostoare mă copleșește. Lupt de ani de zile cu această senzație care mă urmărește, iar o sarcină ascunsă i-a creat condiții favorabile de dezvoltare. Ieri am pus frână. Destul e destul!

La ce vă gândiți când auziți Destul e destul? La o mamă cu mâna în șold care își ceartă copilul? La un partener gelos? La un tată exasperat? La expoziția Enough is Enough care a avut loc în cadrul Bienalei de arhitectură Timișoara? Poate unii ați participat. Poate unii ați auzit. Poate unii citesc acum, aici.

De la începutul lunii, la Timișoara s-a desfășurat Bienala de arhitectură Beta 2020. S-a încheiat în această duminică cu o proiecție de film In Comparison de Harun Farocki. Am participat la deschiderea expoziției Enough is Enough. Am ajuns la un eveniment despre managementul deșeurilor. Am ratat alte evenimente din cadrul Bienalei. N-am scris despre nimic. De ce? Pentru că dorm foarte mult pe mine și mă consum în griji de mamă nebună care e convinsă că va pica drobul de sare.

Mi-am ordonat azi gândurile și am decis să vă vorbesc despre scara blocului pornind de la Bienală. În orice bloc din România intri, dacă este ridicat înainte de 1990, te izbește, în afară de putoarea subsolului, o ambianță deprimantă. În orice bloc comunist, Dostoievski rescrie la nesfârșit condițiile de viață ale familiei bețivanului Marmeladov. Așa trăiesc milioane de persoane în România. Părăsesc apartamentul traversând o zonă care mâhnește profund sufletul. Revin în apartament traversând aceeași zonă.

În cadrul facultății de Arhitectură există specializări care ar putea să ne scape definitiv de hidoasa scară a blocului comunist. Planificare urbană, de exemplu. Sau Proiectare de interior. Sau Studiul formei și ambient. Sau. Soluții sunt, banii lipsesc, dar neputința nu se trage nici măcar de la buget, ci de la atitudinea românească. Merge și așa.

Condițiile de viață contează în sănătatea fizică și psihică a individului. Ca stadiu, românul e încă blocat în umplerea burții, dar întotdeauna se găsesc câțiva frumoși nebuni care să se lupte cu morile de vânt. La toate astea mă gândeam în timp ce am traversat hala de la muzeul Corneliu Mikloși pentru expoziția Enough is Enough. Ar fi sunat incredibil și în română. Pentru că Destul e Destul! Unii dintre noi înjurăm și dezaprobăm atitudinea Merge și așa. Unii dintre noi acceptăm să muncim în pătrățica noastră și să lăsăm deoparte plângerile pe rețelele de socializare.

Destul e Destul! Mai ales în România.

Mamă la 26, mamă la 37. Bat în mine două inimi

De 26 oct., 2020 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă e să fiu complet sinceră. Mereu am încercat să fiu. Am decis să fiu. Dar scriu pe blog. Orice sentiment împărtășesc, orice experiență descriu, plasticizez. Orice adevăr are două realități. Sentimentele pot fi învinovățite pentru.

Sunt complet sinceră și notez. Sunt însărcinată și aștept ca primăvara să-mi aducă un băiețel. De ani de zile lucrez fără o agendă. De doi ani am început să planific. Ce fac cu blogul? Cum cresc vânzările la Tricoul Inteligent? Mai aduc sau nu pe lume un copil? Mara a venit pe lume din întâmplare. O întâmplare care m-a făcut o persoană mai bună. În prezent bat în mine două inimi pentru că așa am ales. Am crescut cu o soră. Ne-am certat. Ne certăm. Ne-am bătut. Am încetat. Suntem stâlpi una pentru alta. Mi-am dorit ca Mara să cunoască legătura frățească. Nu mi-am dorit, când visam în malul Dunării la Făt Frumos, să am doi copii cu doi bărbați. S-a întâmplat viața. Se întâmplă.

Am plănuit să devin a doua oară mamă. Am plănuit să-mi cresc vânzările la Tricou în următorii ani. Am plănuit articole pentru remunerare. Undeva încurc lucrurile. Am eșuat și eșuez în a mă transforma într-o femeie puternică, într-o femeie puternică financiar. Cheltuiesc cu talent. Muncesc sisific. Bilanțul contabil descrie zădărnicia la final de an. Așa că dacă bani nu fac, m-am reorientat spre rolul femeii de născătoare. E nevoie și de mame ca mine, anti-eroine, anti-sacrificiu de sine, anti-îndeplinire a vieții prin copil. Sunt doar o mamă care se străduiește și crește o altă persoană. Într-adevăr iubirea e necondiționată, singura iubire necondiționată pe care o accept și recunosc. În rest, da, iubesc condiționat.

Dacă la 26 de ani nu am ales să transpir cearșafuri cu un scop, la 37 de ani intenția nu mi-a fost străină. Vreau un al doilea copil pentru că eu am crescut cu o soră. Un al doilea motiv ține de egoism. Mara o să plece curând de lângă mine. Ca ultim pretext, Făt Frumos are ochii prea frumoși pentru a nu-i da mai departe unui moștenitor.

Articolul acesta introductiv despre mărirea familiei mele va fi primul dintr-o serie. O să notez la modul cel mai personal despre ce înseamnă să fii mamă la 26 și să fii mamă la 37. O să povestesc despre gelozia Marei, despre sentimentul meu de vinovăție, despre ce programe mi-am mai descoperit în cap. Un program înfiorător ține de educație. Pentru mine nu există o educație mai bună ca în sistemul Montessori. O să-mi permit sau nu să-mi trimit copilul la școala Montessori? De aceea scopul magazinului online Dunia s-a schimbat. Trebuia să mă scoată în lume. Să mă ia de pe canapeaua unde visez cu ochii deschiși în fața hărții. Ultima dată am călătorit în Philippine. Scopul magazinului este acum să susțină educația copiilor.

Când nu cad pradă zilelor depresive, mă consider prea educată pentru prejudecăți. Un nou copil mi-a servit programul Montessori. Există educație și fără Montessori, dar creierul meu refuză. O să revin asupra acestui subiect. Acum o să pun punct. Se pare că am o problemă cu magazinul online. Comenzile de la vrăjitoarele actuale l-au zăpăcit. Zâmbesc.

Să mai râdem dacă ne vine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am un singur dor: de a umbla nestingherită pe străzi, printre oameni

De 22 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După ce am născut-o pe Mara, m-am simțit datoare să studiez îndeaproape două subiecte: consumul de carne și sistemul imunitar. Am selectat din bibliografia vastă exclusiv studii medicale. Am făcut notițe. Am luat o decizie. Consumul de carne e sănătos. Dacă nu devin o apărătoare a oricărei forme de viață, carnea va rămâne o sursă de hrană pentru mine și Mara. Expunerea la microbi ne ține sistemul imunitar funcțional. De aceea Mara s-a târât pe jos, s-a pupat cu Leto, câinele și fratele ei mai mare, a dus mâinile la gură după ce a pipăit podeaua, nisipul sau terenul de joacă din parc.

Am pornit la drum, acum zece ani, cu acest stil de viață: consumul carne și lipsa unui clopot de sticlă în jurul Marei pentru protecție. Între timp am probat atitudini, am schimbat convingeri, am cultivat un stil de viață. Nu m-am răzgândit în ceea ce privește consumul de carne și expunerea la microbi.

Cum anul ne-a adus un virus nou, convingerea mea de a ne expune cu măsură microbilor și virușilor a intrat în conflict cu recomandările. Spălați mâinile des. Dezinfectați tot. Nu atingeți. Purtați mască. Toate recomandările ne țin în viață și sănătoși, dar s-a schimbat între timp microbiologia? Sistemul imunitar funcționează altfel? Vedeți, sunt tare derutată, îngrijorată și neliniștită.

Eu sunt. Noi suntem. Lumea întreagă este. Nu știu cum s-o scot la capăt. Mă spăl pe mâini și îmi privesc mâinile ca părți separate de mine. Îmi pun masca. Protejez și sunt protejată. Rânjesc pe sub mască. Eficiența ei nu mă convinge prin faptul că nu schimb masca dacă am atins-o cu mâinile. Mă scarpin la ochi. Îmi duc mâna la nas când mă mănâncă. Nu pot să intru în filmul groazei, al clopotului de sticlă refuzat când am născut-o pe Mara.

Consider că măsura ne salvează. Să ieșim din când în când afară. Să socializăm în mod economic. Să ne spălăm pe mâini când revenim acasă, dar dezinfectantul folosit cu zel omoară și prietenii microbi. Oare câți prieteni mai avem pe noi? Și când un organism străin vine să se împrietenească cu noi, ce fel de sistem imunitar îl întâmpină?

Acum zece ani am făcut o alegere. În prezent nu-mi permit acest lux. De rugat nu mă rog. Soră mea muncește, participă la cursuri online, crește doi copii. Prietenii apropiați s-au lăsat vizitați de angoase. Făt Frumos are misiuni. O singurătate fixată și plătită de mine însămi mă izolează psihic.

Am un singur dor: de a umbla nestingherită pe străzi, printre oameni.

Foto: Bogdan Mosorescu

În fotografie văd o femeie. În oglindă văd o stare de altă dată

De 21 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De cele mai multe ori mă privesc în oglindă cu satisfacție. Când eram mică, pe un perete din bucătăria cu mai multe întrebuințări, aveam atârnată, de un șnur roșu, o oglindă. Imi amintesc de o zi în care m-am zgâit la mine. M-am pus în oglindă să-mi admir noua tunsoare, o freză oribilă cu chică, dar m-am oprit în zâmbet. Eu râd cu ochii. Când mi se înseninează fața, ochii devin o linie ca în desenele japoneze. Am uitat de freză și mi-am admirat zâmbetul.

Încă obișnuiesc să mă pun în oglindă și să-mi admir zâmbetul. Cultiv un fel de a fi sincer, dar niciodată nu o să fiu mai sinceră ca în zâmbet. De aceea mi-a atras atenția o grimasă. În oglindă, și la vârsta de 37 de ani, pare să mă privească copila din oglinda cu șnur roșu. Chipul mi-e identic. Roșeața e în obraji, ochii sunt ca un arc, iar buzele păstrează culoarea zmeurei mâncată pe furiș să nu mă prindă bunicii. Câteva riduri, unul mare pe frunte, câteva fine la ochi și o cută pe buza superioară, m-au pus pe gânduri. De ce oglinda nu mi le arată ca fotografia?

S-a întâmplat să mă uit minute în șir la o fotografie cu chipul meu. În imagine, o femeie, în oglindă, aceeași fată tunsă cu chică. Fotografia și imaginea din oglindă îmi revin diferit. În fotografie mă văd. Văd o femeie cu riduri, cu povești, cu un trup ușor împlinit. Am scotocit după vechile albume. Într-o fotografie, pe plajă la Costinești, apare o fata cu un corp săgeată, cu ascuțimi și unghiuri. Într-o fotografie executată clandestin de Făt Frumos la începutul acestei toamne, practică această activitate,  se arată o femeie cu un corp ușor planturos, rotunjit pe alocuri și împlinit.

În oglindă văd o stare de altă dată. La această concluzie am ajuns după ce am răsfoit albume vechi, după ce m-am analizat în fotografii recente, după ce m-am privit lung în oglindă. Psihicul nostru nu ține pasul cu trecerea timpului. Timpul nu înseamnă nimic pentru un individ care se privește în oglindă.

Cu jumătate de viață scursă, mă privesc în oglindă și îmi zâmbesc. Firește că mă întreb ce am făcut cu viața mea. Am trăit ratând. Din ratări s-au desprins și se desprind împliniri nesilite de nimeni. Așa pare când privesc în urmă. În urmă, cu un corp ascuțit și o minte tulbure. În viitor, cu un corp împlinit și o minte ascuțită. Voi?

Foto: Făt Frumos

Timișoara Fashion Week. Andreea Manea și Pif Stephano, ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților

De 19 oct., 2020 0 Colaborari , , , , 0

Timișoara, ca oraș din România, etalează condiții de viață decente. Dacă o iei la pas pe străzi, nu te apasă resturile unei arhitecturi comuniste. Poziția geografică a ușurat această bucată de pământ de prostul gust întâlnit în orașele mici. Plânge sufletul românului când traversează sau vizitează orașe ca Petroșani. Mobilierul stradal și locurile de muncă marchează atitudinea locuitorilor. La Timișoara, prin comparație cu alte orașe ale țării, locuitorii își permit o paletă de emoții. Azi râd. Mâine plâng. Nu știu ce motive de râs are un locuitor de la Petroșani.

După 20 de ani petrecuți la Timișoara, aproape, susțin afirmația de mai sus. La Timișoara poți să trăiești decent. Decența este un lux în România. Dar Timișoara șchiopătează la capitolul modă. Rar întâlnești femei elegante. Ele există. Se plimbă. Își etalează rochiile. Lasă în urma lor un miros plăcut. Atrag privirile când pășesc prin Unirii cu bucurie. Dar sunt prea puține ca să facă o diferență printre cucoane și nașe. Moda la Timișoara aparține cucoanelor și nașelor. Acestor femei nu le spune nimeni cum anume să se îmbrace. Ele știu. De unde știu?! Nu am habar.

În acest oraș, printre aceste femei, o doamnă insistă să treacă dincolo de atitudinea obtuză a locuitorilor urbei în materie de modă. Mă refer la Rodica Costea. Chiar și în acest an de pomină, Rodica Costea a organizat Timișoara Fashion Week. Profit de rolul meu de autor al acestui articol și o felicit. Felicitări, doamnă, m-am delectat la prezentare cu acele neglijeuri animal print.

Personal, particip la Timișoara Fashion Week pentru a urmări creațiile studenților de la Arte. Ei sunt singurii care îndrăznesc, care nu s-au compromis prin rochii de nașă cu tul și dantelă cu aspect ieftin. O colecție nouă semnată de un designer trebuie să aducă o interpretare nouă, într-un stil personal. La Timișoara o dăm înainte cu rochiile de nașă. De aceea Cătălin Botezatu fură toate aplauzele. El îndrăznește, dar el trăiește la București și culege lauri la Timișoara.

În modă, Timișoara are atitudinea unei cameriste. O fată cu un chip șters, cu o rochie gri și cu mâini crăpate pe care le ascunde la spate. Îmi pare rău. Viața e scurtă, anul 2020 e infectat de-a dreptul, iar hainele frumoase ar putea să ne schimbe dispoziția. O rochie neagră, un parfum englezesc și niște bocanci de la Glăvan îmi asigură o dispoziție glorioasă.

Mă opresc. Insist să-mi controlez sinceritatea. Unii nu or s-o aprecieze. Înainte de punct, notez numele Andreea Manea și Pif Stephano. Ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților. Poate Timișoara o să îndrăznească, iar scopul Rodicăi Costea, să pună Timișoara pe hartă în lumea modei, o să fie atins.

Între timp, reverențe doamnă pentru muncă și dedicare.

Pomană sau celebrarea vieții

De 15 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă pregătesc de o pomană. Citiți pomană și gândiți-vă la parastas. Parastasul este o slujbă religioasă făcută pentru pomenirea morților. Sâmbătă, familia mea o să-l pomenească pe bunicul meu. Rudele din toate colțurile țării se adună la masă. Morții prilejuiesc întâlnirile de familie.

Când m-a anunțat mamanu că a trecut un an de la moartea lui tataie și că urmează pomana, m-am împotmolit semantic în cuvântul pomană. M-am întrebat: De ce pomană? Pomana te duce cu gândul la ceva gratuit, primit de nevoiași de la privilegiați. Masa care urmează să fie servită în familie o consider o celebrare a vieții lui bunică miu. A avut, din punctul meu de vedere, o viață împlinită. A supraviețuit războiului. Era doar un copil atunci. A suportat foamea de după. S-a însurat. Și-a construit o casă cu nevasta lui. Au avut împreună trei copii. Au ajutat la creșterea nepoților, iar tătaie și-a cunoscut, atât cât i-au mai permis mințile, și strănepoții.

Mi-l amintesc într-un pardesiu de culoarea castanei coapte. Mă lua uneori de la școală. Mi-l amintesc pe motor cu bunică mea. Priveam în urma lor, iar imaginea spatelui lui bunică mea mă va face mereu să zâmbesc cu bucurie. Mi-l amintesc calm, muncitor, plecând la muncă cu un sufertaș gri. Mi-l amintesc o figură autoritară fără să folosească vreodată forța asupra lui bunică mea sau a copiilor. E firesc, așa-i? Nu neapărat. Violența domestică există. Nu și în familia Mosorescu. Constantin Mosorescu, împreună cu Afrodita Mosorescu au reprezentat reperele mele morale. Cu ei am luat masa în fiecare duminică. Cu ei am mers la circ, la doctor, la piață, la prieteni. Cu ei am râs și m-am simțit în siguranță.

Cum să-l asociez pe Constantin Mosorescu cu pomana? Sâmbătă o să mă bucur pentru viața pe care a trăit-o, pentru că-i duc moștenirea mai departe, pentru bucățica de normalitate oferită mie ca lăstar. Modelele din familie modelează caracterul și dau o direcție personalității. Mi-ar plăcea să-i știu mândri de mine. Vieții mele îi lipsesc punctele comune cu viața bunicilor. Învățăturile lor și felul lor de a fi au ajuns însă la mine. Le-am turnat într-un fel de a fi personal, dar ei sunt în mine. Eu sunt mândră de moștenirea lor. Au fost oameni, iar omenia lor merge mai departe.

La mulți ani, Constantin Mosorescu, oriunde te-ai afla! Să te iubim a fost atât de ușor.

Foto: Bogdan Mosorescu