Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Un articol în care le spun oamenilor ce să facă

De 28 apr., 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Acum mulți ani, prea mulți, dacă m-ar întreba cineva, am primit un telefon. O voce din altă parte și din altă lume, o să explic, mi-a propus să mă ajute cu blogul. Era vorba despre SEO și despre un buget. SEO semnifică acea altă lume. Atunci nu adoptasem social media ca stil de viață și modalitate de întreținere. Am refuzat cu aroganță. Eu nu plătesc ca să vină lumea spre mine. Îmi e ușor să-mi imaginez acum ce a gândit vocea din altă parte și din altă lume despre mine. Dar atunci mă aflam în momentul nu acum.

Refuzul își are cauza în educație. În cărți și în filme, cineva te descoperă. Cineva te sprijină. În acest scenariu, a plăti pentru renume era rușinos. Am o listă lungă cu lucrurile de care mă rușinam. Să-mi fac unghiile la salon. Să intru singură în cafenea. Să pic un examen. Așa ceva era de neconceput. Etc! Cu Freud am tăiat cam tot de pe listă.

La începutul acestui an, am hotărât să mă ajut singură cu blogul. Este vorba despre SEO și despre un buget. Ieșită de pe băncile facultății, am acceptat cu ușurință refuzurile unor reviste cărora le-am cerut să mă angajeze. Prezența mea în lume, copilul nimănui cunoscut, m-a făcut să înțeleg. Eu sunt nimeni. Revistele plătesc pe cineva. M-am apucat să scriu pe blog. M-au depășit în faimă zeci de bloggeri fără pasiune pentru scris, fără un fel de a fi interesant și curios, fără o cultură redutabilă. Dar. Unii aveau SEO. Alții aveau nume și SEO. Andreea Raicu e blogger.

Pentru SEO, mi s-au cerut cele mai citite articole ale mele. Un articol a strâns 8.800 de cititori într-o zi. 8.800 reprezintă vârful meu. Ce am scris în acel articol? Ce am scris în celelate articole care s-au apropiat de 8.800? M-am plâns, am criticat sau le-am spus oamenilor ce să facă. M-am plâns că mi-a murit nepoata. M-am lamentat la despărțire. Am criticat persoanele grase, femeile măcelărite de bisturiu, atitudini și comportamente ale cetățenilor primitivi. Le-am sugerat bărbaților cum să se poarte cu femeile. Am făcut să se nască în mintea femeilor îndoieli. Am notat sentințe despre îngrijirea copiilor. Oamenii au venit spre mine. Unii. Toate aceste subiecte au adus trafic.

Dilema mea actuală constă în existență și conștiință. Dacă scot cuvintele cheie din cele mai citite articole, îmi asigur existența. Dacă scot cuvintele cheie din articolele preferate, îmi confirm conștiința. Cei de la SEO nu-mi înțeleg ezitarea. Nu dorești trafic? Adevărul e că nu-mi doresc o direcție sau alta. Scopul meu este să le combin. Combinația dezvăluie o persoană autentică. O direcția, una singură, demonstrează neautenticitatea.

Mă plâng. Critic. Le spun oamenilor ce să facă. Sunt eu. Povestesc cărți. Notez impresii de la teatru. Fantazez. Sunt eu. Sunt și sunt.

A le spune oamenilor ce să facă mă încântă și mă îngrozește în același timp. Rostesc ce gândesc. Asta e incredibil! Să-mi asum aplicabilitatea influenței mă dezechilibrează ușor, dar o să risc. Și asta sunt eu. Să-mi bag nasul. Să scormonesc. Să chestionez. Să pretind de la oameni mai mult. Chiar azi mi-am amintit de un prieten cu care am mers la liceu ca să-și ia bacalaureatul. Eu terminasem masterul, iar el nu-și luase bac-ul. L-a luat. Ultima dată când am vorbit îl băteam la cap să înceapă niște cursuri de maiștri. Dacă l-aș întâlni, nu m-aș pierde în întrebări zadarnice. Abordarea ar fi directă. Ai făcut sau nu ai făcut școala de maiștri? Aș fi dezamăgită dacă nu. Aș trăi cu asta, dar trăiesc bătând oamenii la cap să fie mai mult decât o simplă prezență.

Un cuvânt cheie pentru SEO: băgăcioasă. Desprins din: enervantă.

Foto: Zenobia Lazarovici

M-am felicitat că m-am eliberat de prostia generală. În prezent sunt proastă individual

De 25 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De o săptămână pândesc să apără la tarabele pieței liliacul. Făt Frumos locuiește la etajul șapte. Mara și cu mine ne-am izolat cu Făt Frumos. La finalul pandemiei o să comand o tăbliță mică pentru ușa apartamentului. O să gravez ceva. Aici au locuit pe perioada pandemiei doi adulți, un copil și două pisici.

Azi dimineață am apucat binoclul și am scrutat mesele negustorilor. Pe ultima masă trona o găleată de vopsea cu liliac alb. Am sărit în blugi și am pornit pe scări. Cobor treaptă cu treapă. Pe la etajul cinci m-a pocnit literatura. O ușă s-a crăpat. Am tresărit. Marmeladov, Sonia, mama care spăla hainele copiilor seara ca să se usuce până dimineața. Familia Marmeladov locuia într-o cameră de trecere, un hol. Ca holul de bloc coborât de mine de dimineață. De ceva vreme nu pot să cobor scările fără să-mi fugă mintea la Dostoievski, la familia bețivanului Marmeladov.

Am cumpărat liliac. Am umplut o plasă cu ouă, capșune, roșii și pătrunjel. Am uitat de Dostoievski. Am luat liftul la urcare. În casă m-am dezinfectat cu mințile aiurea. Suntem ceea ce ne preocupă. Am citit asta la Heidegger. Am ajuns la pagina 450. Mă preocupă banii. Dau banii la o parte. Probabil suntem ceea ce ne preocupă după grija banilor. Mă preocupă cărțile. Sunt o carte.

Fantazam uneori cu o dramă personală care mă va determina să mă izolez singură în casă. Voința personală ar fi închis ușa de două ori după mine, nu un virus. M-aș fi cufundat în lectură. Dar apoi? Cu cine să împărtășesc tot ce am studiat? Ce să fac cu toate informațiile, poveștile, destupările, detașările, depărtările?

M-am pus la rând să iau o apă. M-am așezat la un metru. Distanța a permis ca cineva să intre în față. N-am vociferat. De obicei o fac. Căscam gura la vânzătoare. Dialoga cu un furnizor nestingherită de cei doi clienți. Știi ce a spus despre tine? Ochi dați peste cap de furnizor. Și-a pus brațele pe tejghea. A pufăit. Îți spun, dar nu ai voie să spui mai departe. Ei, îți imaginezi că nu spun. Mi-am luat sticla de apă și m-am îndepărtat. O să vă recunosc că am judecat. M-am bucurat că nu mă manifest ca vânzătoarea și furnizorul. M-am felicitat că m-am eliberat de prostia generală. În prezent sunt proastă individual. Eu greșesc, eu corectez.

E o libertate asta. Să te desparți de lume. Să trăiești în lume, dar să trăiești în preajma ei, nu laolaltă cu ea. Am devenit pe alocuri înțeleaptă. Consecințele izolării, presupun.

Mai râdeți zilele astea?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general

De 24 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am stat în fața laptop-ului. Nimic. În special propoziția de început fuge de mine. Mi-am lăsat capul pe spate. Am privit pe fereastră. Cer albastru. Cumulus. Zborul unei păsări. Ce frumos! Fereastra m-a trimis cu gândul la Hannibal. Am reluat filmele cu doctorul Hannibal Lecter zilele acestea. În Tăcerea mieilor cere o fereastră să privească cerul. Poate dacă o ordonanță ne-ar lua și ferestrele, și grădinile, am fi mai fericiți în izolare. Dar nu suntem fericiți în izolare. Nu apreciem neapărat ce avem. Sănătate în primul rând, iar apoi un acoperiș deasupra capului.

Omul e curios. Curiozitatea a făcut posibilă evoluția, apoi civilizația. Imaginați-vă o lume fără curiorizatea englezilor. Ce ar mai binecuvânta Dumnezeu în America și în ce limbă? Nici un new York, doar vechiul York. Citiți istorie. Vă domolește pornirile sociale.

Când am fost cu toții trimiși la casele noastre, am năvălit în magazine. A dispărut făina. S-a epuizat drojdia. A ieșit brusc de pe rafturi dezinfectantul. Am uitat rapid de mall și de ispitele lui. Omul prima dată mănâncă, apoi se acoperă. Oricum majoritatea dintre noi avem prea multe obiecte-mofturi. Aceste obiecte-mofturi, haine, genți, pantofi, bijuterii, țin acum de o altă lume. Lumea în care trăiam laolaltă pentru a ne prezenta îmbrăcămintea. Haina îl face pe om și îl face mai ales în ochii celuilalt.

Port de o lună de zile trei perechi de pantaloni de trening și cinci tricouri. Am început să fiu atentă la șosete. Să se potrivească cu lungimea pantalonului. Cochetăria nu dispare, se reinterpretează. M-am gândit mult la haine, la pantofi, la genți, la ce reprezintă. M-am hotărât să notez despre, dar fără să critic. O să fie greu, dar mă scuz prin acuzație. Iubesc rochiile, pantofii, gențile și bijuteriile.

Totuși. Atrag atenția asupra felului cum aceste obiecte-moft ne-au modificat comportamentul. Azi existăm în lume, dar nu suntem în lume. Ceva ce luăm ca de la sine înțeles, faptul că suntem în lume, ne derutează în prezent. Unde anume suntem și cine e acest suntem? E ușor să fim de jos până sus o etichetă. Rochie de la, geantă de la, pantofi de la. În izolare am ajuns să fim, o simplă prezență. Fără de la. Nu recunoaștem nimic, nu ne recunoaștem fără etichetă. Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general. Lipsesc ochii celorlalți, lipsesc determinările date de societate, lipsesc comportamentele automate care ne liniștesc. Nu mai executăm. Nu ne mai fudulim pentru nimeni. Nu mai cumpărăm mofturi. Mâncăm. Un virus ne-a retrimis la baza piramidei.

Până la urmă viața simplă cu strictul necesar nu ne face fericiți. Nici timpul petrecut cu familia nu ne face fericiți. Nici înainte nu eram fericiți. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că fericirea ține de dispoziție și de prezent. Proiectarea în viitor, atitudinea adulților, nu aduce fericire. Fericirea aduce mult cu cererea pruncului. Vreau să mă joc acum. Nu mâine, nu peste o lună, acum. Acum sunt fericit.

Așa vă spun și eu. Acum sunteți fericiți. Lăsați planurile. Flecăriți despre asta într-o atitudine relaxată. Nu mai e necesar să ai o haină de la. Până revenim la vechile obiceiuri, o să revenim negreșit, doar fiți. E un privilegiu chiar și în izolare.

Ce fel de Românie o să-i fiu Marei? Ce fel de mamă?

De 22 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ziua de Paște a adus o ușoară modificare în rutina noastră. Am lăsat copilul să facă ce vrea. S-a jucat Roblox aproape toată ziua. Firește că a mai mers la baie și nu am scutit-o de pilates. Am lăsat copilul să mănânce ce vrea. A topit un iepure imens de ciocolată și niște presupuși biscuiți cu ovăz. Presupuși deoarece a sărit pisica în tavă și au devenit un fel de prăjitură ruptă.

A doua zi ne-am reluat programul ușor zăpăcite. Am ales să vizionăm Spanglish, un film bun cu Adam Sandler. Părinții de fete să nu-l ocolească. În timpul filmului pun de multe ori pauză. Mara se întoarce să-l pupe pe Motan. Uite, mami, e așa drăguuuț! Mara cere la baie. Mara poftește fructe dacă avem un bol cu popcorn sau popcorn dacă avem fructe. Eu îi atrag atenția asupra unei replici. La Spanglish a venit repede pauza. Fata declară despre mamă: Ea este Mexicul meu. M-am întors spre Mara: Eu sunt România ta.

Ne-am oprit din vizionat. Mara a pus pauză după o oră. Mâine, mama. Am rămas pe gânduri. De ce eu m-am atașat de pământ și de limbă? Poate pentru că am adormit de multe ori pe câmp? Poate pentru că prima oră de franceză m-a speriat atât de tare că m-am refugiat în propria limbă pentru consolare?

Și eu, la fel ca mama din Spanglish, am ținut ca Mara să facă rădăcini în România. Să-i fie clară identitatea. Oriunde o să aleagă să-și trăiască viața, să știe de unde se trage. Când o să mă întrebe degajat cum se zice un cuvânt în română, n-o să mă smiorcăi. O fac acum când tastez. Când o să pronunțe cotolet în loc de cotlet, n-o să mă bosumflu. O să râd de ea. Eu o să fiu România ei. O să-i reamintesc cuvintele. O să-i corectez greșelile. O să rămân plictisitoare toată viața pentru ea. Dar nu o să uite.

Ceea ce simt, să nu trageți concluzia că e patriotism. E doar iubire. Aș merge să trăiesc luni sau ani în Africa, Paris, pe o insulă în Grecia sau Londra. Dar m-aș întoarce. Nu să mor aici. Din nou, nu e patriotism. Să mai văd dealurile de la Schela. Să aud vântul. Să mă scald în Dunăre. Puțin îmi pasă ce se întâmplă cu mine după ce mor. Țin să controlez cum mor. Restul e o ieșire din lume care nu mai reprezintă o grijă pentru mine.

Cred că e trist ce am scris. Greu scap de patetism. Se amestecă prea multe persoane în viața mea de mamă. Probabil de aceea a avut așa mare impact filmul asupra mea. Știți cum e când cineva are ceva cu copilul tău? Presupune că-i cunoaște mai bine nevoile? Unii aveți habar despre ce vorbesc. Alții nu aveți habar despre ce vorbesc.

S-a întâmplat să o nasc într-o zi de duminică la șapte și cincisprezece minute seara. N-am cerut părerea nimănui dacă să o nasc sau nu. Nici pe a tatălui ei. A fost un accident și m-am aruncat cu capul înainte. Ca să-mi înțelegeți furia cu care scriu uneori. Tatăl ei m-a lăsat să decid pentru că ajunsese să-mi cunoască felul de a gândi. Nu-ți cer nimic pentru că nu o s-o faci. Ani mai târziu lupt pentru a fi mama propriului copil, pentru a face educație după propriul cap. Același cap care a ales s-o aibă.

Mara are doi părinți care o iubesc nespus. Mara mai are multe persoane care-și dau cu părerea despre educația și nevoile ei. Mama din Spanglish a reușit să-i facă educație fetei după principiile ei. Sunt curioasă de mine. Ce fel de Românie o să-i fiu? Ce fel de mamă o să-i fiu?

Foto: Mile Sepetan

Eu dețin puterea felului în care aleg să mă simt

De 20 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-ar plăcea să scormonesc în mine până la un moment anume. Când am fost pentru prima dată nemulțumită de mine ca persoană. Când am ridicat ochii admirativ spre cineva și mi-am dorit să-i semăn. Îmi las deoparte părinții. Nu m-am dat în vânt după tata. Dur, violent, vulgar. I-am apreciat și părțile bune. Corectez. Am ajuns să-i apreciez și părțile bune. Mama n-a avut nici o șansă. Blândă, modestă, supusă. Am iubit-o. O iubesc. N-am admirat-o. Am condamnat-o pentru viața noastră de familie. Nu tata a fost vinovat. Ea a fost vinovată că a acceptat. Nu, n-am admirat-o.

Dar când am fost pentru prima dată nemulțumită de mine? Înainte să merg la școală m-au învățat să număr. Săream numărul șapte. Poate atunci. În primul an la școală m-a ridicat învățătoarea în picioare să răspund. N-am răspuns. Urechile produceau un sunet prelung și ascuțit. Obrajii ardeau. Poate atunci. Aș putea continua pe pagini.

Prima dată când te simți nemulțumit de tine reprezintă o cădere. De atunci încolo cazi și te ridici. Prima cădere e importantă. Ești tu atunci. O ființă de la sine înțeleasă. După ridicare devii o ființă înțeleasă de alții. Să fii într-un fel. Să vezi într-un fel. Depinde la ce vârstă cazi. Dacă nemulțumirea se produce timpuriu, atunci se reduc șansele să-ți recuperezi durerea. E necesar să recuperăm acea primă nemulțumire și decăderea de după.

Avem capabilitatea să ne recuperăm cea mai bună posibilitate de ființă a noastră. Persoana dinaintea nemulțumirii de sine când tot ce voiai era să descoperi, să explorezi, să atingi, să fii. Înapoi în zilele noastre, când cineva sau ceva îmi strică dispoziția, mi-e clar cine deține puterea.

Eu dețin puterea felului în care aleg să mă simt. O nepolitețe, o jignire, un eșec, o pierdere, o trădare ne dezechilibrează. Eu plâng. Asta e reacția mea imediată. Uneori fantazam cu propria moarte. Așa îi pedepseam pe cei care m-au făcut să sufăr. M-am potolit în imaginar. Nu mai aplic pedepse. Sunt tristă. Accept. Sunt furioasă. Accept. Respir greu. Beau apă. Îmi fac un ceai. Mă mișc. Spun ce am de spus. Întotdeauna spun ce am de spus. Asta înseamnă defulare și prezervare. Mă feresc singură de mizeriile sufletești. Îmi continui viața așa cum o cunosc.

E o rețetă. Notați. Când ne aflăm într-un conflict. Acceptăm tristețea. Acceptăm furia. Bem apă. Dormim. Ne mișcăm. Răspundem. Ne continuăm viața așa cum o știm.

Viața presupune și demnitate. Dintre toate atitudinile dezvoltate de om, atitudinea demnă e preferata mea.

Foto: Bogdan Mosorescu

E vineri. De fapt sunt cartofi prăjiți cu brânză rasă, ulei de măsline aromatizat cu trufe și

De 17 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Zilele se confundă între ele. Ce am făcut luni, am repetat și joi. Diferențele sunt lipsite de importanță. Oh, dar nopțile, dar nopțile! Visez bizar, inteligent, adânc. O stradă plină cu arbori de liliac alb. Un munte înalt pe care am reușit să-l urc și să-l cobor. O prietenă care a murit prea repede. Adevărul este că m-au zăpăcit morții. Îi povesteam unei prietene despre Sorin Oncu. Știi, el locuiește acolo. Locuia. Dacă nu m-ar fi corectat, nu aș fi conștienzat greșeala.

O să mă străduiesc să vă descriu visul cu prietena mea. Ne aflam acasă, la Severin. În vis m-am mutat la Severin. Acolo sunt. Aici exist în aceste zile. În fața porții ei, am zărit-o. M-am apropiat de ea. Stătea cu spatele la mine. Știam că eu nu pot să o văd pentru că e moartă de prea mult timp ca să-i mai recuperez chipul. Te întorci, te rog frumos, dar încet. Încet, ca să am timp pentru reconstituire. S-a întors. Am avut un moment de frică. Că o să mă trezesc. Nu m-am. Ne-am apropiat. Ne-am privit și am îmbrățișat-o cu dragostea de care sunt capabilă. M-am bucurat și am strâns-o în brațe.

Dimineața mă păzesc pisicile să le dau de mâncare. Mă spăl pe dinți. Beau două pahare de apă. O privesc pe Mara cum doarme. Pun de ceai. O fi luni. Nu-mi pasă. Parcă e joi. Nu-mi pasă. Verific. E vineri. De fapt sunt cartofi prăjiți cu brânză rasă, ulei de măsline aromatizat cu trufe albe și un bol imens de salată. Ieri au fost paste cu pătrunjel, usturoi și pastă de tomate. Mâine o să fie iepure la cuptor.

Identific zilele după ce am mâncat. Mă uit la ceas, e șapte dimineața. Mă uit la ceas, e nouă seara. S-a dus și ziua asta. Unde s-a dus? Sunt tare curioasă unde se duc aceste zile. Lipsa soarelui mă năucește. Lipsa pământului mă năucește. Prezența într-un bloc de beton mă năucește. În același timp devin profundă în noapte.

Am fiert ouă. Mara a desenat pe. Făt frumos a desenat pe. Am folosit și folie. Ce teribilitate! Am vizionat o parte din filmul Fahrenheit 451. Ce fac pompierii, Mara? Se îmbracă în uniformă și sting focul. O să vezi că în acest film pompierii aprind focul. De ce? Urmează să descoperim împreună.

Mă opresc. Nu mai am nimic de zis. Tata a împlinit azi 67 de azi. Azi sunt cartofi prăjiți. Asta înseamnă că urmează să împlinesc 37 de ani. Oare ce o să mănânc în iunie? Ceva sofisticat, să meargă cu un pahar de vin.

Foto: Bogdan Mosorescu

Violența a crescut. Urmează depresia. Așteptăm foametea

De 13 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Locuitorii planetei trăiesc în izolare. Un virus ne-a pedepsit pe toți. Fix ca un tată sau ca tata. Când eram mici, tata a experimentat cu mine și cu soră mea distanțarea socială. Nu mai aveți voie să ieșiți în stradă. Soră mea a stat o lună întreagă în casă într-o vacanță de vară. Eu ieșeam. Mă jucam. Băteam străzile. Când îi vedeam mașina la colțul străzii, săream gardul, foloseam ușa din spate a casei și îmi luam locul lângă soră mea.

În izolare trăim cu toții azi, dar condițiile de viață diferă. Spațiul e primul care îmi vine în cap. Locuim în case. Locuim în apartamente. Urmează statusul. Singur sau într-o relație. Se impune dispoziția. Fericit sau nefericit. Situarea economică apare cu pretenții. Cu bani sau fără bani. Izolarea atrage numeroase consecințe.

După triaj, infectat-neinfectat, după ordonanțe, oamenii s-au obișnuit cu traiul la domiciuliu. S-au umplut rețelele de socializare de îndemnuri pentru descoperirea sinelui. O lună mai târziu a crescut violența domestică. O consecință a izolării. Ce poate să descopere oarecine în izolare când în societate a trăit dominat de SE? SE cuvine. SE obișnuiește. SE face.

În sfârșit, după 250 de pagini citite din Ființă și timp, Heidegger pare să-mi vorbească. Am de multe ori această senzație. Că autorul vorbește direct cu mine. Atunci pricep, atunci rezonez, atunci răsuflu. Dasein-ul este ființa. Ceea ce suntem majoritatea dintre noi ține de o posibilitate a ființei. Nevoia de adevărată înțelegere dispare de peste tot. Impersonalul SE este atât de sigur pe sine și atât de neclintit în atitudinea sa. Pretenția impersonalului SE de a hrăni și a călăuzi ”viața” deplină și autentică aduce în Dasein o liniștire, în numele căreia totul este în perfectă ordine și toate ușile par să fie deschise. Faptul-de-a-fi-în-lume sub forma căderii, fiindu-și sieși ispită, este în același timp liniștitor. Zice Heidegger.

Înțegeți ca mine? Că soră mea s-a liniștit când a cumpărat un apartament, când s-a măritat, când a devenit mamă? Că toți ne liniștim după ce bifăm căsuțele impersonalului SE. Când facem CE SE CUVINE. Zic eu. Că eu am refuzat să bifez căsuțele, că m-am răzvrătit, dar cad și cad, și cad. Nu mă opresc din cădere. Nu mă liniștește nimic. Cu excepția dobândirii de noi cunoștințe.

Îmi permit atunci să mă las pe spate. Să nu mă mai frustreze lipsurile materiale, absența unei case cu curte unde aș ține doi câini și doi motani. N-am cucerit Dasein-ul, dar uneori mă aduc în fața mea, mă interoghez și mă arunc într-o ființare care este propria mea posibilitate de ființă.

Sunt într-un posibil fel de a fi acceptabil, suportabil. Am ce să descopăr în mine când mă aflu în izolare. Interogați-vă. Ce descoperiți în voi? Infecția cu COVID 19 nu mai pare așa mare ticăloșie. Eu sunt ticălosul. Tu ești ticălosul. Iar dacă nu ești conștient de cădere, nu ești ticălos, atunci ești gol.

Ticăloșia și golul cresc apelurile spre Poliția Română. Violența a crescut. Urmează depresia. Așteptăm foametea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Mara despre izolare: Din minune, vreau la școală!

De 10 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mara a scris o poveste. Participă la concursul fetelor, Oana și Raluca, doamnele librăriei La Două Bufnițe. M-a auzit vorbind despre. Despre ce e vorba? M-a întrebat. I-am răspuns. Nu ți-am spus pentru că am presupus că nu te interesează. Mă. Dacă mă suspectați, atunci vă asigur că nu am încercat psihologia inversă. Adevărul este că nu-mi doresc ca Mara să scrie. Nu alegi să scrii. Scrii pur și simplu. N-am observat la ea nici un interes pentru.

Uite așa, Mara a scris o poveste. Am corectat împreună. Nu mi-a permis să schimb, să reformulez. S-a bosumflat și a început să plângă. Mi-am amintit de personajele din desene animate, felul cum li se umpleau ochii. În loc de ochi, o baltă. Oricum nu o să-mi aleagă povestea. Ah, flecăreala bine cunoscută. Rostești cu voce tare ceea ce în adâncul sufletului tu speri să se întâmple exact pe dos. O să-mi aleagă povestea. M-am achitat de datoria de mamă. I-am repetat discursul despre plăcerea participării, despre joacă.

Peste alte câteva zile, am rugat-o să-mi povestească despre cum i se par aceste zile. Ce simți. Ce gândești. Asta în timp ce toca niște roșii pentru o salată. Mai bine scriu, mama, ce zici?! O să notez mai jos gândurile unui copil de zeci ani despre izolare. O să-i respect ortografia.

Săptămânile astea au fost FOARTE plictisitoare!! Eh, am stat mai mult pe tabletă, dar nu e așa interesant. Eu așa credeam. Din minune, vreau la școală. Am realizat că acolo mă distrez mai bine ca acasă. E fain că nu merg la școală, dar dacă stai numai în casă și nu ai curte, te plictisești la maxim! Dacă aș fi avut curte, aș fi ieșit zilnic. De exemplu nu am mai ieșit de o săptămână afară.

Nu stau toată ziua pe tabletă. Am activități. Cum ar fi: citesc din Enciclopedie, citesc zece pagini din Iliada, fac pilates, mă uit la film, desenez, mă joc Squadro și din astea. Dacă mi le-am făcut pe toate, adică activitățile, atunci sunt liberă să stau pe tabletă. În timpul săptămânii primesc teme de la școală și le fac cu cea mai bună prietenă a mea. La ora zece facem cerc cu grupa.

Și cam asta fac tot timpul. SFÂRȘIT.

Mi-au luat libertatea de a pune virgulă, punct și cratimă. Dacă nu o să câștige povestea ei, o să-i arăt că am publicat-o pe blogul meu. Blogul e o modalitatea de a mă prezenta lumii, de a fi în lume, dar are și o reprezentare de ratare. Ratarea e un stil de viață. Eu trăiesc într-o ratare sofisticată, profundă și derutantă. De aici domin lumea și nu mă las dominată. Ceea ce îmi doresc și pentru Mara.

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeie, împarți patul cu un culegător-vânător sau cu un bărbat al Flotei Stelare?

De 8 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi vine greu să scriu despre orice altceva care nu are legătură cu izolarea. Dar. Las deoparte virusul și boala. Am depășit frica de a mă infecta. Acum mă întreb când o să se întâmple.
Sunt sătulă și de desființarea existenței mele vrednice de interes. Că spăl vase nu atrage atenția. Că schimb trei perechi de pantaloni de trening nu interesează pe nimeni. Că citesc Ființă și timp trezește curiozitatea sau o explozie de râs unui număr restrâns de persoane. Voi, cei care râdeți, nu mă subestimați! Am o calitate valoroasă. Nu renunț. Că mă întind la pilates cu Mara nu aduce accesări pe blog.

Consemnez. Încerc să renunț la prezența plângăcioasă. E o ființare a ființei detestabilă. E filtrul Heidegger. Încerc să pricep făcând apel la opera lui. M-am întrebat ce scriam înainte. Scriam despre mame despărțite. Subliniam diferențele. Mamă despărțită nu e totuna cu mamă singură. Scriam despre posibilitățile de a fi interesant. Despre educație. Despre copii. Uneori, nu foarte des. Despre raporturile esențiale dintre bărbați și femei. Despre amanți.

Mi-a revenit o justificare a unui cetățean aflat în deplasare prin oraș. Nu divulg sursa. Vă rog frumos, nu știți în ce context familial mă aflu. Merg la pădure. Vă rog frumos. Și așa au reintrat în atenția mea amanții.

Sincer, îmi pare nespus de rău pentru toți amanții și toate amantele pământului. Nu ascund amuzamentul, dar asta mi-o pun în contul unui fel de a fi trăsnit. Mereu m-au distrat cele mai nepotrivite subiecte. Mi-a revenit pofta să discut despre posibilitățile existențiale ale nefericiților în dragoste. Nefericiților, vă compătimesc și vă înțeleg.

În februarie am zburat la București pentru o nuntă. O prietenă, psihoterapeut neexploatat de mine, relația ne interzice, mi-a sugerat să încep niște cursuri. Îți place să ajuți. Îți dai cu părerea oricum. Te bagi în viața oamenilor fără să ți-o ceară. Ești mortală. Ultima afirmația s-ar putea să fie exclusiv rodul imaginației mele. Fă cursuri de psihoterapie!

Ca orice persoană cultă, mi-am luat complimentul. M-am fâstâcit în scaun. Am alungat gândul. Mi-a revenit aseară. Chiar mi-ar plăcea să dezbat cu bărbați, dar în special cu femei, de ce anume sunt nefericite în parteneriate.

În primul rând i-aș mărturisi Femeii. Tu ești vinovată! În al doilea rând aș interoga-o. Te consideri o persoană interesantă? În al treilea rând aș critica sau aprecia ținuta. Haina îl face pe om. Ai grijă cum îți prezinți corpul. Corpul e o ustensilă. E datoria ta s-o folosești eficient în propriul interes. Iar la final aș întreba. Împarți patul cu un culegător-vânător sau cu un bărbat al Flotei Stelare?

Firește că aș propune soluții pentru un mod de a fi interesant. Pentru ținute. Am zeci de conturi de Instagram al unor fete care știu ce fac. Pentru corp. Sunt un om de acțiune. Provoc furtuni, dar rămân în ele și am grijă să ies din.

O fi izolarea, dar eu cred că aș avea succes. Multe femei trăiesc nescuturate de convingeri distrugătoare. Viața e scurtă până când intri în izolare cu un bărbat care nu te iubește. Care fuge la pădure să-și întâlnească amanta. Iar tu stai acasă și cureți frigiderul cu determinarea aheilor de a cuceri Troia. O să-și dea el seama că nici o altă femeie nu se compară cu tine! Ai dreptate. Nu te compară, te înșală!

Articol publicat fără recitire. S-ar putea să mă răzgândesc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Sunt o persoană supărată pe bătrâni că nu se supun, pe diasporă că se întoarce acasă?

De 7 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă încăpățânez cu rutina. Respect servil un program de lucru în casă și cu Mara. Ieri, după ce am frecat vasul de toaletă și faianța din baie, m-am oprit. Mă gâdila un fir de păr. Mă gâdila și o idee. O lume fără bătrâni. Cum ar fi să ieșim din case și să aflăm că ne lipsesc bătrânii? Odioasă închipuire! Am părăsit baia. La bucătărie, supa fierbea la foc mic. N-am strecurat-o. Un alt foc mic, putința proprie de a înțelege, m-a trimis cu gândul la sine. Trăim zile pline de eu. El este și are de a fi, cum ar zice Heidegger.

N-am pus mâna ieri pe carte. Faianța, mopul, supa, spălatul vaselor, lectura cu Mara, pilates-ul, periatul pisicilor m-au ținut departe. Oricum am filtrul Heidegger. Am și senzația, atunci când citesc, că a scris special pentru aceste zile. Ce credeți că înseamnă nivelarea tuturor posibilităților de ființă? Zilele acestea mai citiți, judecați sau priviți așa cum se judecă și se privește? Vă desprindeți de majoritatea? Vă indignați? Presupun că ați revenit la moduri proprii de a fi.

Presupun că ați ajuns la unica întrebare. Cine sunt? Sunt o persoană supărată pe bătrâni că nu se supun, pe diasporă că se întoarce acasă, pe mame că-și scot pruncii afară, pe proprietari că-și plimbă câinii, pe un fel de a fi slab? Nu. Mi-am luat visele, după ce am terminat facultatea, și mi le-am așezat la picioare. Am călcat pe toate. Primul vis călcat în picioare a venit de la o respingere. Am scris mai multor reviste în 2006 că mi-aș dori să lucrez pentru. Unele mi-au ignorat mailul, altele mi-au răspuns politicos. Nu.

Mi-am făcut blog. Eram un nimeni. Îl admir pe Pessoa. Îmi place nespus Tutungeria. Mereu am sperat să ajung cineva. Nimicul e o categorie în viața mea. Nu e un fel de a fi. Nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. O poezie frumoasă, asta înseamnă pentru mine.

Al doilea vis călcat în picioare, neputința de a pleca cu Crucea Roșie în Africa sau India, m-a oprit un moment. A devenit clar că nu pot să visez mare. Îmi doream măreția, dar întruchipam primele versuri din Tutungeria. Mi-am propus să-mi reorganizez visele. Faptul că am rămas însărcinată mi-a schimbat din nou direcția.

M-am tot întrebat zilele acestea. Cine aș fi fost eu cu un strop de curaj? Cine aș fi fost eu fără Mara? Dacă aș fi găsit o modalitate să ajung la Budapesta pentru cursurile obligatorii pentru Crucea Roșie, atunci Dunia n-ar mai fi existat. Nu mă neliniștește gândul. Mi-am turnat flecărelile, fricile, observațiile pe blog. Din vise călcate în picioare, din vise reinterpretate am pornit pe un drum al cunoașterii. Mă plâng prea mult. Mă victimizez. De ce fac asta? Mă interoghez. Construiesc la mine. Distrug în aceeași măsură.

Dunia există. Mara este și are să fie. Mă liniștește gândul. Îmi aștern noi vise la picioare. O să încerc să nu le mai calc de data asta.